Azi am avut prima serbare din viaţa de mamă: prima serbare a S, eveniment mult aşteptat de S şi de noi, părinţii, deopotrivă.
Ne-am pregătit cum am ştiut şi crezut mai bine. S şi-a învăţat cele ce avea de prezentat la grădi, iar educatoarea ne-a zis că nu e nevoie să repetăm cu ea acasă. N-am ştiut ce program va avea sau ce va spune acolo. Aveam încredere că va fi bine, indiferent cum vor stă lucrurile. Aveam emoţii şi noi. Fireşte, mari emoţii şi S. Am vorbit cu ea, cum credeam eu că e nevoie: i-am prezentat cadrul în care se va desfăşura, că vor fi mulţi prezenţi, că vor fi emoţii, că e firesc, că avem voie să le avem. I-am cusut cea mai frumoasă rochie din viaţă mea şi a ei de care eram amândouă mândre şi m-am asigurată că, cel puţin din punctul acesta de vedere se va simţi bine, bucuroasă...
Dimineaţa, înainte de a ieşi pe uşă, i-am spus din nou că am încredere în ea şi că, indiferent cum va fi, o iubesc şi e minunată.
Serbarea a fost frumoasă, cu mulţi părinţi, bunici, foarte cald, copii pitiţi în scaune. Unii au reuşit să spună ce au fost învăţaţi.
La momentul când S avea de spus poezia am văzut-o foarte fâstâcită. A început să îşi frământe rochiţă cea albă în mâini. M-am dus lângă ea. Nu a putut să spună. Era în centru, cu mulţi ochi asupra ei. S-a întors spre mine şi m-a îmbrăţişat. Am strâns-o şi am aşteptat... cu poezia nu am putut să o ajut: habar n-aveam ce avea de spus. Nu a reuşit să vorbească şi ne-am dus la locul nostru. A venit Moşu', s-au împărţit cadouri s-au făcut poze. Părinţi bucuroşi şi mândri. Bucuroasă eram şi eu... dar nu ştiam ce fir de praf mă încurcă undeva în adânc.
Am mers în curtea grădiniţei şi i-am permis S să se mai joace, după cum mi-a cerut. Îmi permit să o întreb despre poezia pe care o avea de spus, dacă o ştie. Ştiam doar că e ceva cu un creion de argint. Prinde curaj şi îmi spune fără cusur minunata poezie. Îi spun că mi-aş fi dorit să o aud spunând-o la serbare... Iar ea îmi răspunde: Uite, ţi-am spus-o acum. Dar, zic, poate şi ceilalţi părinţi ar fi vrut, după cum şi eu m-am bucurat când am auzit pe ale altor copii. Zice: altă dată, la altă serbare... nu am putut acum. Mă blocasem, nu mai ştiam ce să spun şi totuşi mă zgândăra ceva. Mă temeam ca acest comportament să nu fie un moft de-al ei de a face cum, când vrea...
Ajunsă acasă, ea mă simte şi se comportă ca atunci când mă ştie supărată. Iar eu mă comportam ca atunci când am ceva, dar nu reuşesc să exprim.
Mi-am dat seama că era ceva din cele ale copilăriei mele, despre un moment în care m-am comportat exact la fel ca ea şi mi-a fost foarte frică de aşteptările celor mari; frică de ochii cei mulţi asupra mea; de acea etichetare: dacă ai spus bine poezia eşti ok, bravo, dacă te-ai împotmolit: hm, săraca...

Înainte de a adormi îmi spune că s-a simţit cea mai frumoasă şi că a fost foarte bucuroasă şi fericită la serbare şi că i-a fost greu pentru că a avut emoţii mari...

Doamne, îţi mulţumesc! Este exact ce îmi doresc: bucuria, fericirea ei..
Iartă-mi neputiinta..!

G

După ce am trimis mesajul anterior, în acea seară, la rugăciunea de la somn, S a mers la icoană şi a zis printre mulţumirile ei: Mulţumesc, Doamne pt rochiţa mea albă de la serbare şi mulţumesc că mi-ai dat-o pe mama să mă ţină de mânuţa la serbare!

Asta mă uluieşte în fiecare zi şi învăţ cât de însemnate sunt pentru copii mici gesturi ale adulţilor (şi mai ales ale părinţilor), cât de importante sunt multe mişcări pe care de multe ori nu le băgăm în seama...
Cât de minunaţi sunt copii cu timpul lor interior şi lumea lor!
În fiecare zi primesc câte o astfel de uimire şi e ca o sărbătoare cu multă bucurie dar şi durere că mare e distanţă până la inocenţa pruncilor...

G