E ciudat că nu am bucurie nici acum, după ce am terminat Seminarul iertării

Versiune tiparTrimite unui prieten

Mi-e încă destul de greu și ceva mă oprește atunci când vreau să contactez pe unul din familia mea, fie fratele, mama sau tata. Mai puțin simt asta cu sora mea, cu ea însă cred că am cea mai vindecată relație dintre toți membrii familiei.

Simt această împotrivire surdă din cauza fricii de a interacționa din nou cu cineva care evident se va interesa fie prea brutal și intim de viața mea-mama, fie voi auzi din nou o voce lipsită total de curaj, un ecou în spatele mamei. Acolo, în timpul acela petrecut la telefon cu ai mei sau cu unul din ei, se îngrămădește multă agresivitate, și mă abțin de la a spune multe lucruri. Nu e întotdeauna așa. Când e numai mama conversația poate fi una plăcută și chiar să aducă și bucurie. Ce e însă ciudat e că nu am deloc nici acum, după ce am terminat Seminarul iertării, și după luni bune de când lucrez la vindecare și iertare, nici acum deci, nu simt viu raportul dintre mine și mama, dintre mine și tata. Nu mă simt a mamei și nici fiica tatălui meu. Sunt doar niște oameni, care m-au crescut, și pe care am înțeles că trebuie să îi iert ca să mă pot vindeca și eu. Nu știu cât am înaintat pe calea asta, poate nu destul de mult încă ca să îi pot considera părinții mei adevărați. Nu știu, poate că încă mai aștept să înceteze să îmi facă rău, să mă iubească, să înceteze să își facă ei rău, să se schimbe... și poate doar atunci... Mi-e așa greu să înțeleg că ține numai de mine să schimb ceva în relația cu părinții mei. De fapt puținele lucruri bune, dar minunate care s-au schimbat între noi în ultimele luni, oare s-au întâmplat doar pentru că eu am început să mă schimb, sau poate, pentru schimbarea mea, și venirea Duhului Sfânt în mine, Domnul a lucrat și cu ei? Deci de fapt de unde știi dacă tu te schimbi sau ei se schimbă, atunci când percepi lucrurile altfel? (adăugat mai târziu: îmi dau seama că e doar perspectiva mea care s-a schimbat, sau oricum în primul rând ea)

Care e cea mai bună/corectă apropiere, interacțiune cu aproapele? În ce fel, cum trebuie să mă apropii de el? Ce știu teoretic în primul rând e că apropierea trebuie să se facă fără judecare, fără niciun pic de judecare, și cred că poziționarea trebuie să fie în cea de zăbavnic la vorbă. Pentru asta trebuie să scap de tendința uneori irepresibilă de a vorbi, mult, orice, pentru a arăta că îmi pasă, sau pentru a arăta că sunt acolo, că comunic. Verbul ăsta, „a arăta” mi-a infestat toată viața. Toată viața mea a fost redusă la „a-i arăta” celuilalt orice, ceva despre mine, în principiu cam ceea ce voia el să vadă sau să audă, dar și orice sentiment sau reacție emoțională ca să existe cu adevărat, trebuia s-o arăt, s-o manifest, ca să „fie văzută”.
Nu-mi mai trebuie, într-adevăr, nici un răspuns, cred că am deja multe răspunsuri la întrebările mele fundamentale. Ce mi-e încă mai greu să înțeleg (cu inima) e că eu sunt singura responsabilă dacă țin calea sau nu. De aceea, în perioada asta pricep tot mai mult rugăciunea „Doamne, nu mă lasă să... mă îndepărtez de tine, să părăsesc calea, să îl mai judec pe aproapele”. Adică știi că Domnul îți respectă libertatea, de aceea Îl rogi să nu te lase.

Încet-încet încep să mă bucur tot mai mult de mine, de zi, de oameni. Am început să las în urmă poziționarea aceea greșită față de oameni, astfel încât, într-un grup îmi făceam mereu dușmani sau invidioși sau generam reacții și păreri din cele mai adverse. Azi învăț să nu mai judec, și să mă raportez nepărtinitor la oricine ar fi aproapele meu. Slava Ție, Doamne!
Ioana

E minunat că ai găsit răspunsurile și știi de acum să le afli. E important să înveți să intri în acea tăcere înțelegătoare de care ai fugit până acum vorbind și având altă opinie decât cel din fața ta. Această împotrivire prin cuvânt a fost strategia ta de a atrage atenția, de a fi acceptată, sau măcar respinsă agresiv ca să ai dovezi că oamenii sunt „răi”!
Acum, e important pentru tine să nu crezi că ai terminat Seminarul. Dacă citești cu atenție sesiunea opt vei vedea că nu e un sfârșit, ci un mereu nou început. Făcând cu regularitate sesiunea și permanent liturghia lăuntrică vei reuși să schimbi felul tău de a fi, singura posibilitate pe care o ai ca să intri în bucurie. Iar acest fel de a fi, cum deja cred că ai descoperit făcând liturghia iertării în tot locul și în tot timpul, nu dispare, ci se convertește, se transformă cu lucrarea harului.
Ce făceai „arătând” celuilalt altceva decât erai, acum vei continua să faci arătând lui Dumnezeu ce ești, așa cum ești. Dacă ai credință și îndrăznești să accepți că Dumnezeu te iubește și nu te judecă, totul se va reduce la „împăcarea cu pârâșul” tău cel lăuntric. La început, da, e dureros pentru că e o adevărată jertfă să privești ce se petrece în sufletul tău fără să interpretezi, fără să judeci ca bun sau rău, fără să faci ceva ca să fii altfel, ci doar, văzându-te, să te accepți pe tine așa cum ești în acea clipă. Pârâșul era, și mai este în măsura în care nu ești mereu în prezența iubitoare și milostivă a lui Dumnezeu, conștiința ta rănită de ținerea de minte a răului îndurat și a „metodelor” prin care încercai să faci față durerii. Această conștiință fără Dumnezeu, și-a însușit, și-a interiorizat judecata celor care te-au abuzat sau rănit mai ales în vremea primei copilării și, ca urmare, chiar dacă te desparți de ei sau au murit, sau s-au făcut „buni”, vor continua să „lucreze” prin propriile tale gânduri și scheme. Și răul pe care ți-l faci singură acum poate fi mult mai mare decât cel pe care ți l-au făcut ei atunci. Atunci sufereai îndurând răul și ce făceai rău, ca reacție, era doar o „apărare” de înțelesurile pe care nu le putea duce sufletul de copil fără ajutorul unui matur și a lui Dumnezeu. Pe măsură ce ai crescut însă, rănile tale și toate „mecanismele de apărare” au fost infectate de energiile distructive ale duhurilor întunericului care ți-au oferit plăceri și „ușurare emoțională” învățându-te să faci și să-ți faci rău „ca să nu mori”.
Dacă citești cu atenție „Cartea lui Iov”, vei vedea că ce urmărea diavolul era să-l facă pe Iov să-l blesteme pe Dumnezeu și să moară. Din nefericire, această strategie a lui are astăzi mult succes la omul necăjit. Aproape nimeni nu mai aude cuvântul Domnului care ne cere și ne învață să binecuvântăm pe cei ce ne fac rău! Aproape nimeni nu mai înțelege ce ne oferă Domnul când ne îndeamnă să îndrăznim să biruim cu Biruința Lui lumea, la vreme de necaz...
Așadar, Ioana mea, să îndrăznești să biruiești înăuntrul tău „părerea lumii” despre tine și despre ce ai merita tu, chemând în „ale tale”, așa cum sunt în fiecare clipă, mila Lui!
Cerând Domnului să-i binecuvânteze pe cei care te-au rănit și te rănesc, vei alunga cu harul sfânt energiile diavolești ale urii și răzbunării, ale repulsiei și judecății și vei cunoște Adevărul Care te va face liberă. Va fi o cunoaștere directă, prin împărtășire de trăire, și nu una de gând și discurs verbal.
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar