Mi-e încă destul de greu și ceva mă oprește atunci când vreau să contactez pe unul din familia mea, fie fratele, mama sau tata. Mai puțin simt asta cu sora mea, cu ea însă cred că am cea mai vindecată relație dintre toți membrii familiei.

Simt această împotrivire surdă din cauza fricii de a interacționa din nou cu cineva care evident se va interesa fie prea brutal și intim de viața mea-mama, fie voi auzi din nou o voce lipsită total de curaj, un ecou în spatele mamei. Acolo, în timpul acela petrecut la telefon cu ai mei sau cu unul din ei, se îngrămădește multă agresivitate, și mă abțin de la a spune multe lucruri. Nu e întotdeauna așa. Când e numai mama conversația poate fi una plăcută și chiar să aducă și bucurie. Ce e însă ciudat e că nu am deloc nici acum, după ce am terminat Seminarul iertării, și după luni bune de când lucrez la vindecare și iertare, nici acum deci, nu simt viu raportul dintre mine și mama, dintre mine și tata. Nu mă simt a mamei și nici fiica tatălui meu. Sunt doar niște oameni, care m-au crescut, și pe care am înțeles că trebuie să îi iert ca să mă pot vindeca și eu. Nu știu cât am înaintat pe calea asta, poate nu destul de mult încă ca să îi pot considera părinții mei adevărați. Nu știu, poate că încă mai aștept să înceteze să îmi facă rău, să mă iubească, să înceteze să își facă ei rău, să se schimbe... și poate doar atunci... Mi-e așa greu să înțeleg că ține numai de mine să schimb ceva în relația cu părinții mei. De fapt puținele lucruri bune, dar minunate care s-au schimbat între noi în ultimele luni, oare s-au întâmplat doar pentru că eu am început să mă schimb, sau poate, pentru schimbarea mea, și venirea Duhului Sfânt în mine, Domnul a lucrat și cu ei? Deci de fapt de unde știi dacă tu te schimbi sau ei se schimbă, atunci când percepi lucrurile altfel? (adăugat mai târziu: îmi dau seama că e doar perspectiva mea care s-a schimbat, sau oricum în primul rând ea)

Care e cea mai bună/corectă apropiere, interacțiune cu aproapele? În ce fel, cum trebuie să mă apropii de el? Ce știu teoretic în primul rând e că apropierea trebuie să se facă fără judecare, fără niciun pic de judecare, și cred că poziționarea trebuie să fie în cea de zăbavnic la vorbă. Pentru asta trebuie să scap de tendința uneori irepresibilă de a vorbi, mult, orice, pentru a arăta că îmi pasă, sau pentru a arăta că sunt acolo, că comunic. Verbul ăsta, „a arăta” mi-a infestat toată viața. Toată viața mea a fost redusă la „a-i arăta” celuilalt orice, ceva despre mine, în principiu cam ceea ce voia el să vadă sau să audă, dar și orice sentiment sau reacție emoțională ca să existe cu adevărat, trebuia s-o arăt, s-o manifest, ca să „fie văzută”.
Nu-mi mai trebuie, într-adevăr, nici un răspuns, cred că am deja multe răspunsuri la întrebările mele fundamentale. Ce mi-e încă mai greu să înțeleg (cu inima) e că eu sunt singura responsabilă dacă țin calea sau nu. De aceea, în perioada asta pricep tot mai mult rugăciunea „Doamne, nu mă lasă să... mă îndepărtez de tine, să părăsesc calea, să îl mai judec pe aproapele”. Adică știi că Domnul îți respectă libertatea, de aceea Îl rogi să nu te lase.

Încet-încet încep să mă bucur tot mai mult de mine, de zi, de oameni. Am început să las în urmă poziționarea aceea greșită față de oameni, astfel încât, într-un grup îmi făceam mereu dușmani sau invidioși sau generam reacții și păreri din cele mai adverse. Azi învăț să nu mai judec, și să mă raportez nepărtinitor la oricine ar fi aproapele meu. Slava Ție, Doamne!
Ioana