Dragele mele, dragii mei,

Doamne-ajută-ne să ne conectăm la copil și apoi să facem insight, empatie, repararea rupturii și, în plus, să scoatem prin joc afară situațiile acestea atât de încărcate emoțional pentru ei, dar și pentru noi.

Astă seara am experimentat ceva: N (3 ani în aprilie ce vine), după ce a aruncat un teanc de haine, a decis să arunce olița (goală totuși ;) ) prin sufragerie. Și, efectiv, m-am blocat căutând prin bagajul transmis de Maica Sofronia ce să fac. Nu voiam să țip la el, nu prea știam cum să formulez ce alegeri îi pot da. Până la urmă l-am pus să aleagă între a continua să arunce olița și a merge 5 minute la el în cameră sau a nu o mai arunca și a sta cu noi în sufragerie. Și știți ceva? Nu s-a întâmplat nicio „nenorocire” dacă nu am reacționat instantaneu și dacă olița a lovit parchetul de mai multe ori în timp ce eu mă gândeam la o soluție. Apoi a ales „eu sunt cuminte” și a dus olița în bucătărie. A aranjat-o acolo unde nu îi e locul, dar a aranjat-o. Iar A s-a propus să strângă cu mine hainele aruncate de little brother.

Îi dau Slavă Domnului că m-a ajutat să nu mai reacționez din amigdală și să văd că se poate și altfel.

Vă îmbrățișez și dau de veste azi când a mers ceva bine, să știți, însă, că în cele mai multe momente nu fac alegerile bune și îmi dau seama că am muuuult de lucru la acceptarea copiilor așa cum sunt și la trăirea propiilor mele emoții.

A