Am cerșit un timp lumină
Pe la uși străine,
Neștiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.

La răspântiile vieții
Stam cu mâna-ntinsă
Și mă miluiau drumeții
Cu lumină stinsă.

Când și când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi părea cale lactee,
Mie dăruită.

Și treceam așa prin viață,
Miluit de lume,
Ca și ea cătând prin ceață,
Nu știu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Portile închise.

Și rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit așa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.

Și am tresărit deodată
Căci văzu-i că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Și mijesc lumine.

Iar prin rana-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtură,
A țâșnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieții mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când mâlul se adună
Și-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână
Adâncindu-mi rana.