“Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăși formula omului.”
Paul Evdokimov
Îmi place să vorbesc despre iubire întotdeauna la modul ideal, divin. De aceea aș așeza întregul comentariu de faţă sub auspiciile a ceea ce scria atât de sublim Paul Evdokimov în cartea sa intitulată „Iubirea și taina iubirii”, și anume: „Iubirea omenească pare a fi propedeutica iubirii dumnezeești.”, dar și sub tendinţa de universalitate a principiului apodictic exprimat de către cel mai solid stâlp al creștinismului otodox, Sf. Ioan Gură de Aur, anume acela că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică” dintre toate felurile de iubire existente pe acest pământ. Dacă am putea închipui un spaţiu emoţional cu limte imaginare, dar încărcat în interioritatea sa până la cota altitudinală cea mai înaltă de trăirea plină de profunzime și puritate a unor sentimente de dragoste ce depășesc obișnuitul - și facem referire aici la comuniunea aceea sufletească dintre oricare două fiinţe umane cu identitate imprecisă, un el și o ea, un aproape și un aparent departe, care se văd pe sine însuși unul în celălalt „ca într-o oglindă”, reîntregindu-și amândoi parte cu parte, în secunda care le-a marcat destinul, unitatea intrinsecă a celulei lor ancestrale, după spusele aceluiași Paul Evdokimov -, atunci cu siguranţă că exemplul cel mai bun în a contura într-un mod completamente real, iară nu neapărat ficţional, o astfel de iubire de gen „arhetipal”, am putea-o denumi, ar fi acela dintre Doina și Ion Aldea Teodorovici - un alt „avatar din marea aventură a îndrăgostiţilor”, după cum afirma cu ani în urmă Zoe Dumitrescu-Bușulenga despre cuplul în sine „ca idee mito-poetică centrală în opera eminesciană”, mit devenit realitate însă de astă dată aici tocmai prin soliditatea sentimentului trăit împreună de către cele două suflete gemene (sau „două lacrimi gemene”, vorba lui Grigore Vieru) pentru care forţa iubirii a însemnat echivalentul puterii „reconciliatoare prin excelenţă, aceea care purifică, înalţă și unifică”.
„Viaţa fiecăruia, spune Poetul, este, mai mult sau mai puţin, o ruină printre ale cărei dărâmături trebuie să descoperim ceea ce Omul ar fi trebuit să fie.” Ei bine, în acest “deconstruct” existenţial, care este viaţa, Doina și Ion Aldea Teodorovici și-au găsit și și-au trăit pe tot parcursul drumului lor pământesc definiţia singulară a propriei lor mari și de poveste iubiri. Perfect integrabilă în ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur numea iubire conjugală, comuniunea de suflet a celor doi artiști reprezintă un model unic prin trăinicia lui de împărtășire a emoţiei afective sublime a unuia către celălalt, emoţie care nu s-a limitat la a fi trăită doar la nivelul cadrului familial restrâns, ci a născut ARTĂ. și spunem așa, fiindcă întreaga lor creaţie muzicală contemporană de referinţă a însemnat, de fapt, un punct marcant de cotitură pentru însăși istoria muzicii de gen românești. și facem referire aici la complexitatea și originalitatea liniei melodice, a orchestraţiei în sine, la modul de interpretare a unei piese, precum și la cel de diseminare a segmentului muzical creat în sufletul auditoriului lor vast și fidel. „Răsai” din durerea slovei strămoșești reprezenta în cântecul Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici ruga înălţată altarului veșnic al limbii române. Focul neîntrerupt al stăruinţei lor dimpreună în absolutul iubirii eterne este ceea ce a făcut ca aceste două personalităţi creatoare să aprindă prin lumina artei lor muzicale singurul licăr spiritual in biserica sufletului acelor vremi, care a sfâșiat frontierele absurdului istoric și a aprins flacără de imaterial foc cuvântului de unde s-a plămădit total altfel spre coacere și devenire absolută.
Întâlnim fără dubiu, putem spune, aici acel tip particular de iubire creștină, care a construit valoare depășind, astfel, în totalitate simpla dimensiune a senzualului cotidian. Revelaţia iubirii a fost pentru ei „clarvăzătoare și profetică”, un mod de cunoaștere și de identificare între două entităţi spirituale asemenea pentru care dragostea a reprezentat culoarul de lumină dumnezeească, ce topea continuu întunericul aspru al sorţii. „Dacă iubirea noastră n-ar crea o personalitate, un ipostas mai frumos, mai vital și mai durabil decât tine și eu la un loc, n-ar fi decât o plăcere stearpă.”, rostea Charles Morgan în „Fântâna”. Ei bine, în acest caz, unificarea celor doi îndrăgostiţi în cadrele unei singure unităţi primordiale a anulat deplin mulţimea antinomiilor și “experienţa dualului”, conturând cu hotărâre și evidenţă un destin unic și exemplar, care a avut capacitatea de a păși cu sobrietate arhetipală, am putea zice, pe „tărâmul absolutului, transgresând starea de imperfecţiune dată a condiţiei umane” . Avem de a face aici, iată, cu acea trăire miraculoasă și rară prin structura sa simetrică, ce a călcat cu neîndoială în marea ei intensitate pe drumul către „o perfecţiune care s-o repete pe cea originală, pe cea dinaintea creaţiei, a disocierilor, a multiplicităţii”, acea „reunificare a contrariilor, într-o superioară, sub raport dialectic, coincidentia oppositorum” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).
Pentru mine personal, spectacolul iubirii dintre soţii Doina și Ion Aldea Teodorovici a fost întotdeauna înconjurat de o aură inefabilă. Deoarece, așa cum Sfântul Ioan Gură de Aur definește, „căsătoria este icoana tainică a Bisericii”, iar "Taina aceasta mare este..." (Efeseni 5:32-33). Iubindu-se unul pe celălalt, soţii Teodorovici s-au dăruit lui Dumnezeu în fiece moment al vieţii lor, creionând între acordurile unei doxologii împărătești permanente ceea ce Sfântul Clement al Alexandriei numea „casa lui Dumnezeu” sau biserica familială, unde cuvântul Mântuitorului și prezenţa Sa continuă se regăseau cu prisosinţă în cuvintele: „acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Alăturăm aici slavosloviei zilnice a destinului lumesc al celor doi îndrăgostiţi și vorbele de duh ale Sfântului Ignatie din Antiohia, vorbe care se pliază, la rândul lor, pe principiul că „unde este Hristos este și Biserica Lui”, încă un fapt ce ne relevează nouă cu pregnanţă adevărata sorginte eclezială a unităţii conjugale a cuplului creștin amintit. „Mica Biserică” simbolică propovăduită cu sârg de către Sfântul Ioan Gură de Aur capătă, dintr-o dată, o semnificaţie aleasă, ea devenind, astfel, corolarul desăvârșit al vieţii dimpreună a celor ce au fost până nu de mult printre noi Doina și Ion Aldea Teodorovici.
„Depășind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime. ... Ea face sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină și să se ajungă la un nivel de cunoaștere care aparţine numai celui care iubește.”, scria Paul Evdokimov. Ridicând prin dragostea lor puternică, legătura sfântă a căsătoriei la rang de „dar sacramental”, soţii Teodorovici au primit în destinul lor lumesc prezenţa lui Christos ca pe o temelie solidă a uniunii lor afective complexe. Pentru ei, Mântuitorul exilat în „Siberii de gheaţă” totalitare a metamorfozat „apa pasiunilor firești” în ceea ce putem numi acel „fruct al viei”, care a preschimbat totul în „iubirea cea nouă” de Dumnezeu. Iată că, în dialogul dragostei dintre cei doi eroi ai Realiei, nu există absolut deloc dihotomia existentă în ziua de astăzi și care poartă numele de „impasul masculinităţii și al feminităţii”. și asta, deoarece, „cu cât soţii se unesc mai mult în Hristos, cu atât cupa lor, măsura vieţii lor se umple de vinul de la Cana” și se îmbracă, dintr-o dată, în veștmântul curat al magiei neînţelese a minunii dumnezeești. Prelungirea modelului nunţii de la Cana Galileii în cazul exemplului real al cuplului Doina și Ion Aldea Teodorovici reprezintă, de fapt, „nunta mirilor cu Hristos”, iar treapta aceasta a „cununiei mistice a sufletului cu Hristos, pe care căsătoria o închipuie în mod direct, este cel al oricărui suflet și al Bisericii-Mireasă”. Soţii Teodorovici au primit în dar pentru întreaga lor viaţă harul lui Christos încă din momentul în care s-au decis, „în demnitatea lor sacerdotală, să se prezinte înaintea Tatălui ceresc” și să-i ofere acestuia „jertfă cuvântătoare”, cu alte cuvinte, „ofranda întregii lor vieţi conjugale”.
“Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăși formula omului.”, ne spune Paul Evdokimov cu atâta seninătate și înţelepciune. Traiectele armonice ale dragostei împlinite dintre Doina și Ion Aldea Teodorovici pot fi așezate, cumva, putem spune, între zăgazurile clasice ale tipului de iubire închipuit literar de reprezentanţii cunoscuţi ai curentului romantic. Fiindcă și aici, la fel ca și în tabloul eroilor romantici, avem de-a face cu acea recompunere a eului primordial, a celulei primare, din „acel moment al timpului în care universul nu fusese parcă creat”. Cuplul în sine se detașează evident de coordonatele unei lumi prezente, cu care se intersectează însă, vrând ori nevrând, constant, dar unde își clădește în mod fericit și singular acea „conștiinţă superioară”, acea „recâștigată dimensiune a libertăţii”, care „dă bucurie, fericire fără margini cuplului”. Zoe Dumitrescu-Bușulenga amintea la un moment dat, în stilul său original și inconfundabil, că aceasta reprezintă într-un fel ”mult râvnita și indispensabila stare a relaţiilor perfecte, în absolut, între membrii cuplului, relaţii care fac posibilă „creaţia” artistului îndrăgostit sub specia cea mai înaltă”. Iar despre Doina și Ion Aldea Teodorovici putem afirma faptul că și-au izvorât esenţa propriei lor creaţii tocmai din plămada tainică și sfântă a fanteziei creatoare a iubirii. Putem plasa analogic, dacă vreţi, povestea celor doi artiști îndrăgostiţi în universul literar al nuvelei fantastice eminesciene „de prodigioase semnificaţii” „Sărmanul Dionis”, unde cuplul Dionis-Maria atinge, pentru „scurtă vreme, zenitul acela, starea ideală ..., ca o armonie a unităţii refăcute” integral în spaţialitatea macrocosmică imensă, pe care o traversau fericiţi în călătoria lor către Lună, după spusele aceluiași prestigios critic literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
„Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie așa: pământul de dedesubt, cerul de deasupra, norii și copacii…”, scria Boris Pasternak în „Doctor Jivago”. Sau, de ce nu, să îl aducem în discuţie și pe Oblomov aici, eroul lui Goncearov, care răspunde „uimit și chiar ofensat”, ne spune Paul Evdokimov, la întrebarea „Ce faci în viaţă?” prin replica: „Cum ce fac ?! O iubesc pe Olga!…” și tot Evdokimov rostește atât de frumos: „Pe culmea înălţării sale, sufletul devine muzică pură și oprește orice cuvânt.” Iubirea dintre Doina și Ion Aldea Teodorovici reprezintă acea splendidă arhitectură a propriei lor creaţii interioare și a lui Dumnezeu, unde „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Pentru că, scrie același Paul Evdokimov: „Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară. Miracolul ei suprimă îndepărtarea, distanţa, singurătatea și ne face să presimţim ce poate fi unitatea tainică a celor ce se iubesc, o identitate în diversitate a două persoane.” Iată de ce Erosul în acest caz nu mai semnifică absolut deloc acel “sentiment ca fapt cultural, influenţat de mentalitatea epocii”. Nicidecum. De fapt, Eros este impropriu a numi identificarea dintre cele două destine într-unul singur prin dragoste, dacă ne gândim la faptul că acesta are drept semantică autentică spaţiul conjunctural și extrem de limitat al simplei dorinţe, a iubirii pasionale propriu-zise și atât. De data aceasta, la cuplul Doina și Ion Aldea Teodorovici iubirea „transcende atotputernica durată” a cotidianului îmbâcsit de reguli și de coordonate, ce propovăduiesc cu neîncetare faptul că iubirea nu își ajunge sieși, ci se leapădă mult prea repede de idealitate, înecându-se voluptos în apele viciului ordinar. „Nimic nu rezistă melancolicelor gheare ale timpului, care schimbă trăsăturile dragi și pune la grea încercare prospeţimea primei dimineţi și a imboldului iniţial. Fiinţa umană dă dovadă de cea mai mare vulnerabilitate în redutabila luptă cu durata și cu ucigătoarele repetiţii. Prozaicul vieţii o fac să coboare în infernul plictiselii.” Aș anula integral principiul anterior enunţat de către Evdokimov și aș spune că în cazul exemplar al soţilor Teodorovici iubirea se reinventează clipă de clipă, se autodefinește continuu pentru simplul fapt că ea are continuitate în existenţa proprie - nu prezintă puncte de vulnerabilitate „obișnuită” -, cu alte cuvinte, ea există pur și simplu și se lasă dominată de scurgerea vremii doar în sensul propensiunii sale evidente, iară nu în cel total antagonic al năruirii ei în obișnuinţa și în oboseala trecerii. E ca o spirală logaritmică infinită, dacă vreţi, unde legea creșterii organice își face veacul nestingherită de nimeni și de nimic. Iar explicaţia acestei singularităţi a trăirii celor doi etern îndrăgostiţi se regăsește în faptul că aceste fiinţe și-au trăit iubirea în Dumnezeu și nu numai în faţa Lui.
Jean Guitton în „L’amour humain” menţiona că “fiecare epocă a căutat în felul ei” a prezenta iubirea din motivul de la sine înţeles, și anume, acela că „că iubirea este mereu ceva nou”, complexitatea ei fiind, de fapt, cea care stabilește întotdeauna tipul de viziune a timpului respectiv asupra sa. „Tot misterul fascinant al iubirii conjugale rezidă în cucerirea spirituală a celuilalt, a inaccesibilului care face din alteritatea iubită materia Tainei: finis amoris ut duo unum flant.”, Taină, unde s-au întâlnit spre evoluţie împreună Doina și Ion Aldea Teodorovici, două fiinţe care au și-au topit trupurile într-unul singur aducând cel mai bun exemplu întru trăire reală a concepţiei patristice fundamentale a Bisericii Răsăritului creștin, și anume: „unitatea a două persoane într-o singură fiinţă, o singură substanţă; sau altfel: unirea într-un trup și un suflet, dar în două persoane”, fiinţa conjugală devenind, astfel, aidoma chipului lui Dumnezeu Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur rostea în înţelepciunea sa unică următoarele: „Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai par ceva pământean, ci chip al lui Dumnezeu Însuși”. O asemenea „icoană vie” a iubirii și a lui Dumnezeu au întruchipat în scurtul timp al parcursului lor existenţial soţii Teodorovici. Pentru ei doma căsătoriei era o noţiune cu caracter de sacralitate. Nu trebuia întinată cu nimic lumesc. „Cele două dimensiuni ale plinătăţii (pleroma) unice în Hristos”, femininul și masculinul, s-au întâlnit aici prin voia divină nu pentru a-și trăi propria disoluţie interioară născută din mortificarea sentimentelor dintru început sau din exacerbarea antinomiilor individuale, ci numai pentru a crește și pentru a desavârși „microbasileia” sfântă a dumnezeirii pe acest pământ.
Putem să închidem arcul ideatic al comentariului nostru despre destinul unic al iubirii dintre Doina și Ion Aldea Teodorovici în cheia liturgică a cuvintelor spuse către de Sfântul Efrem Sirul, și anume: „De la Adam până la Mântuitorul, adevărata iubire conjugală a fost Taina desăvârșită”. Mai mult decât atât, se poate spune că cei doi artiști au refăcut pe tot intervalul temporal al trecerii lor lumești imaginea unică a Paradisului iniţial, prin legământul căsătoriei lor ei aducând cântări sacrului acestei Taine „cu vrednicie” și cu conștiinţa superioară de a a coexista dimpreună cu și în Dumnezeul creator. Modelul creștin al iubirii lor depline reprezintă pentru epoca integral freudizată de azi, de fapt, un antimodel, o revărsare continuă de dragoste creștină într-un ocean de „fantezii înfierbântate”, profund patologice și grotești. Faptul că episodul lor existenţial de dragoste s-a consumat într-un atare timp istoric și nu într-altul poate fi interpretat și ca un adevărat semn al dumnezeirii, un simbol al dăruirii complete a unuia pentru celălalt, cu rostul de a reconstrui din ruine o lume, alta, anume aceea a sufletului pierdut al omenirii actuale. Iubirea și Taina ei rămân să constituie prin ele însele, iată, mereu prim-planul acelei problematici grave și extrem de dificil de explicat numai cu simpla armă a raţiunii reci și pe care nicio „istorie arhetipală a fiinţei” umane nu o va putea explica vreodată în mod complet. Căci, exhaustivitatea semanticii sale complexe îi aparţine numai și numai lui Dumnezeu și absolut deloc omului...