Cineva avea zece catâri. Când nu călărea, îi alinia pe toți în fața lui, îi număra 1, 2, 3, 4, … și erau zece. Însă când călărea, îi număra și ieșeau nouă. ,,Ce se întâmplă?”, spunea, ,,Ce se întâmplă? I-am numărat adineauri și erau zece, iar acum sunt nouă”?
Ce se întâmpla? Nu număra și catârul pe care-l călărea.

Noi oamenii suntem prinși în cursa sinelui nostru, blocați în sinele nostru, înrobiți de sinele nostru. Facem mari strădanii, însă acest punct slab nu-l observăm, nu-l atingem niciodată. Oricât de multe am înțelege, sinele nostru nu-l vom atinge nicicum, nu-l vom deranja. Vom număra doar cei nouă catâri.

Sunt persoane care cultivă o părere bună despre sine: ,,eu sunt ceva special!”  Motivele sunt variate. Chiar dacă se spovedește și se străduiește, chiar dacă citește și ascultă cuvinte de folos, lăuntrul său nu-l va atinge. Nu o face în cunoștință de cauză.
De cele mai multe ori o face din ingoranță.

Adică, mintea lui nici nu se gândește să numere și catârul pe care-l călărește. Îi numără doar pe cei nouă. Ascultă sfaturi, le înțelege, le acceptă, le prelucrează, le asimilează, le pune în practică, atât cât să nu atingă blocajul interior, înrobirea sinelui, indentifcarea pe care o are cu sinele său.
Vrea să salveze tocmai ceea ce n-ar trebui să salveze, și nu salvează tocmai ceea ce trebuie.
SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009