Parastas pentru cerul din noi,
De milenii, un clopot l-adapă.
Suntem tot mai străini și mai goi,
Când ne strângem la margini de groapă.

Ne lipsește ceva de prin gând…
Nici nu știm ce anume e lipsă…
Moștenim un același mormânt,
Suferim de aceeași eclipsă.

Și plecăm mai departe, apoi.
Mai străini ca în clipa trecută,
Mai tăcuţi, mai săraci și mai goi,
Regretând înălţimea pierdută.

…………………………..
E sfârșitul mileniului doi :
Oficiem, într-un schit de noroi,
Parastas pentru cerul din noi,
Tot mai triști, mai străini și mai goi.