„Destinul nostru nu este înfricoșător pentru că este ireal, este înfricoșător pentru că este ireversibil și de fier. Timpul este substanţa din care sunt făcut. Timpul este fluviul care mă ia cu el, dar eu sunt chiar timpul; este tigrul care mă descompune, dar eu sunt chiar tigrul; este focul care mă consumă, dar eu sunt chiar focul.”                                                                                 Jorge Luis Borges

Mă procupă timpul în măsura în care știu că îmi este foarte drămuit de divinitate. Fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi lasă o părticică de vreme, în care își consumă mai mult dilematica existenţială proprie prin fel și fel de întrebări cu răspuns neconturat, decât încearcă să își simtă viaţa pulsând cu patimă nedisimulată în oricare secundă a sa. și, în tot acest interval scris în cheia explicită a secundelor vagi de conţinut, culmea, „avem remușcarea de a nu fi zei, ca și cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim; avem remușcarea de a fi muritori, ca și cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre…”, așa cum scria cândva Marcel Moreau în “Discursul contra piedicilor”.

Se poate spune despre omul contemporan faptul că el stă astăzi cu faţa înspre propria-i moarte fizică în timpul său personal și aperceptibil, agăţat cu disperare de limitele-i firești și agonizat de un “dute-vino” existenţial înfiorător, care îi ucide nemilos esenţa primordială. El uită că are de împlinit o datorie sacră pe tot parcursul fiinţării sale, anume aceea de a nu-și dezveli soclul morţii spirituale înainte de a da obolul celei pământești. Aproape că el nici nu mai sesizează faptul că viaţa sa îi este încadrabilă într-un singur interval cu capete precise și fixe numit segment de dreaptă existenţial. Aleargă fără oprire în timp, împotriva lui sau după el, simţindu-l, uneori, ca pe corvoadă intensă și interminabilă, iar, alteori, ca pe un dușman aprig, care îl deposedează de tot ceea ce are mai de preţ în singura lui viaţă. Nu îl poate defini precis, de fapt, nici nu se mai obosește, fiindcă nu se poate opri din alergat să îl cunoască și, cunoscându-l în profunzime, să se revalorizeze pe sine și să observe mai atent și în detaliu lumea înconjurătoare cu parametrii ei schimbabili sau constanţi.

“Libertarul” lui Marcel Moreau sau omul actual – comunicatorul care stă sprijinit cu un picior în luntrea destinului său lumesc și, din când în când, cu celălalt în doma sacră a divinităţii acceptate - călătorește între realitate și visul său lăuntric pe conturul unei variabile temporale căreia nu i-a găsit definiţia exactă nici până astăzi. El se răfuiește cu propriul eu pe marginea prăpastiei izvorâte în mintea lui de misterul veșnicei necunoscute numite simplu timp, la care se raportează, în fapt, orice lege a știinţelor pământului. Fiinţa umană se simte neputincioasă în faţa lui, pentru că nu îi poate regla dimensiunea, intensitatea, substanţa, rostul, nimic. Mai grav, nu îi poate controla ireversibilitatea, așa cum și-ar dori, decât sfredelind continuu nivelul mental al amintirilor, al trecutului – singura componentă controlabilă, întrucâtva, din cele trei, a timpului. Contemporanul erei comunicărilor de tot soiul reprezintă nimic altceva decât simplul sclav aflat pe plantaţia imaginară a matematicii puţin cognoscibile a duratei și-atât.
Angajat pe viaţă  în “serviciul libertăţii” de a fi, insul contemporan trăiește clipa cu teamă, cu acea teamă de a nu fi sigur că o va mai  apuca pe următoarea. și este aici, până la urmă, o veritabilă demonstraţie a ecuaţiei de continuitate din mecanica fluidelor, pentru ca succesiunea clipelor de existenţa personală reprezintă o serie finită de segmente temporale, din nefericire, neraportabile la timpul stelar sau la cel sacru, ci, doar la cel de consistenţă telurică, timpul imediat, contingental, în care Dumnezeu intervine din când în când sau permanent – depinde de percepţia fiecăruia în parte -, iar destinul propriu trebuie să se împlinească cu orice preţ. Omul contemporan, de fapt, devine, cumva, atipic în esenţa sa, atunci când vine vorba de timp. Pentru că, el dizolvă uluitor de repede și total neinteligibil orice urmă a înţelepciunii străvechi acumulate în mii de ani, singularizându-se, în mod voit, într-o carapace a sa lipsită de valoare și dominată de un plictis înfiorător.

Timpul contemporanului societar nu mai este timpul proustian al introspecţiei bine conturate, ci, mai degrabă, el este unul descărnat de tip gogolian, rece și monstruos, în care trăiesc, putregăit și vulgar, milioane de suflete moarte - multe dintre ele cu un rânjet diabolic șuierat printre colţi, precum Șarik, câinele vagabond al lui Bulgakov -, care-și îngrămădesc secundele vieţii, una dupa alta, într-o înșiruire fadă și lipsită de un ideal evident. Iar filozofi actuali pentru timp nu se mai găsesc. Și asta, pentru că forţa secundei istorice prezente îi îndepărtează pe aceștia de pe orbita gândirii circulare complexe pe un teritoriu înţelenit al emanaţiilor vagi și improprii de tot felul.
Percepţia omului contemporan asupra timpului trăit, timpul cantitativ are astăzi o calitate destul de imprecisă, cu resorturi întinse sau comprimate la maximum, unde timpul lumesc – creaţia lui Dumnezeu – reprezintă doar desfășurătorul mulţimii de evenimente istorice și personale consemnate de memoria umană a prezentului descărnat de idei. Este o punte, ca în plin Ev Mediu, care îl transportă dincolo, în timpul increate al lui Dumnezeu, eternitatea. Dar timpul există ca noţiune doar pentru că omul există ca entitate fixă, se întreba Horia Bernea ?!... În afara existenţei umane, independent, deci, de observatorul dat, această variabilă și-ar înceta definitiv, oare, funcţia sa aparent continuă, dar cu un puternică dualitate autoconţinută  – și limitativ și dezmărginitor, în același timp ?!... E posibil. Știința va lămuri acest fapt într-o bună zi.

Deși trăit fragmentat, acest timp al fiinţei actuale, perceput ca o entitate „oarecare”, a căpătat, iată, un caracter dihotomic vădit. Timpul laic și timpul sacru sunt trăite, iraţional, în mod separat, și nu împreună. Omul a devenit acum stăpânul inconștient, îl putem numi, doar al timpului său personal, pe care nu îl mai consideră un dar al dumnezeirii, ci o proprietate de care dispune în fel și chip, un bun gestionat sub forma abruptă a pierderii lui și nicidecum a câștigului său benefic sub raport spiritual. Singură doar raportarea la ritmurile primordiale ale naturii rămâne, cumva, unicul punct fix de ghidare a întregii colectivități umane, iar timpul laic, supratehnologizat și robotizat, mai este spart din când în când, la anumite date precise de ritual religios, numai de către sunetul de clopot al timpului teologic din ce în ce mai marginalizat și mai controversat astăzi.

Johann Gottfried Herder  scria acum două sute și ceva de ani cam așa: „Nu încape îndoială că se va întâmpla în viitor pe pământ ceea ce nu s-a întâmplat deloc până acum; căci drepturile omenirii sunt imprescriptibile și forțele pe care le-a pus Dumnezeu în ea, indestructibile.”, iar Eminescu - acea „stea fixă” pe cerul naţiei sale, după cum scria nu de mult  marea Doamnă a literelor și a rugăciunii inimii, unul dintre pilonii fundamentali ai eminoscologiei romanești, care a semnat o pagină antologică în critica literară autohtonă, Zoe Dumitrescu-Bușulenga -, despre care nu poţi vorbi la un anumit timp al gramaticii române, deoarece marii scriitori își ies din timp, nu și-l conţin, ajung să trăiască în acel “continuum nonspațial” legat de baierile eternităţii divine, la 15 decembrie 1882, făcea următoarea constatare: „Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici măcar un ceas pentru anul lui Neptun de șasezeci de mii de zile, totuși, ce multe și mari mizerii se petrec în atât de scurt  timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-și face viața grea și dureroasă!”.
Oare, dacă omul actual și-ar sparge complet în mii de bucăţi infinitezimale egocentrismul său axiologic definitoriu și și-ar reconsidera percepţia asupra noţiunii extrem de ample din punct de vedere semantic despre timp, nu  doar în sensul lui pur mecanicist sau doar cronologic, ci născând o neofilozofie a unei temporalități aparte, pline de substanţă pozitivă și proiectate  pe axa dezvoltării sale interioare către un + ∞ și nu înspre opusul acestuia, atunci miezul celor afirmate de Eminescu tocmai la sfârșitul secolului al XIX-lea ar mai avea el o consistenţă atât de sporită în duritate astăzi ?!... Iar conștienţa că totul se desfășoară între două capete precise de interval temporal-teluric de o finitudine evidentă nu ar aduce ea dintr-o dată pe o pantă infinit crescătoare timpul calitativ al trăirii pesonale și, implicit, al celei colective ?!... Răspunsul ţine doar de logica și de analiza obiectivă a verbului „a fi” așezat la prezentul complex al existenţei noastre diforme și incerte de azi într-un teritoriu vast al hominizilor canini, care se mușcă între ei, fără oprire, de fiecare mădular în parte.