O, Tu ce-mi adii în suflet miresme
a zambile, lăcrămioare și tei
și a unei uimitoare flori celeste
deși nu cunosc numele ei.
O, Tu, ce aduci mirifice lumini
în orbiţii, de păcate, ochii mei
O, Tu ce picuri diafane mângâieri
în apele tulburi ale lui ieri
O, Tu ce torni balsamu-Ți lin
Peste răni și peste toate – a viaţă
O, Tu, ce-mi aduci și pelin
Ca să mă vindeci de venin
O, Tu ce umpli cu dulceaţă
Fină, fiecare dimineaţă…

O, Tu ce-mi întinzi braţele cu dor
Chiar de mă știi cu rănile ce dor.
Duhoarea patimilor nu Te alungă
și mă îmbrăţișezi dulce-iubitor
chiar de-s de păcat încă fumegândă
Nimic din tot ce sunt nu Te repugnă
Rămâi mereu același grijuliu păstor…

O, Tu, ce mă alini cu harul Tău
Ce mă porţi pe căi necunoscute
Dar desenate de degetul Tău.
Tu mă ajuţi să mă ridic mereu
Când mai cad și mă robesc păcate
La fel de blând, la fel de iubitor.
O, Tu, ce-mi susuri suave șoapte
în tăcerea adâncă a singuratecei inimi
lângă copacul luminos al rugăciunii
cu rădăcinile în lumina Ta
și frunza minunată ca ea.
Acolo în biată inimă rănită greu
aud mereu ca un minunat ecou
ce bate odată cu inima mea :
Te iubesc mult, copila mea!

O, Tu, ce mă îmbraci în dor și armonie
Ce-mi scrii în ast suflet gingașă poezie
O, Tu ce ţeși din răni o cunună rozalie
O, Tu ce-mi dăruiești apa vie
La gura însetată a copilului din mine
La flămânda samarineancă din sine-mi
Ce Te dorește doar pe Tine.

O, Tu, ce mă sorbi din priviri
Ce mă aperi de umbre tulburi,
O, Tu ce-mi strecori în suflet
Doruri uitate, clipe minunate
O, Tu, ce alungi amăgirea
Și-mi aduci în dar fericirea.
O, Tu, dorul meu, iubirea mea,
Sădește-n mine sămânţa
Credinţei, smereniei, pocăinţei
Să rodească din greu
De dragul Tău.