Poate prea grăbite, fetele-graur
prevestesc dansul degrabă al nuntașilor
toamnei: înspicatele frunze de stejar
îmbrățișează obraznic a plopilor codate –
nu mai ține nimeni seamă de rang, de
înălțime, de iubirea-iubire...

Teiul, legănându-și ramura obosită de atâtea
 valsuri, ar vrea să-și afle odihna la umbra
parfumului din vară; înmiresmase îndeajuns
natura... Castanii-l treziră din somn cu bobârnace
maron, trecute de copt:
       - Nu te grăbi amice, toamna e lungă!
 În goliciunea vorbelor nu crede... Viața-i
veșnică nuntă-n natură și sorocul
Fecioarelor abia a sosit!...

Gălăgioase, într-un prun, golit ‚nainte de vreme
de frunze, Miki, un pribeag porumbel călător
își aflase odihnă: aripa-i din dreapta – prea
obosită, se-ngrămădi într-un cârcel:
- Am îmbătrânit! își zice. E vremea să-mi
aflu  locaș printre semeni! Nu mai sunt crai...
să m-așez lâng-o casă cu boabe-n bătătură,
dimineața, binețe să-mi dea vreo fecioară...

ieri, toamna își așezase la grindă colacii
de nuntă...