NEVOIA DE EMINESCU…
”...E cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii
într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor.”
NICOLAE IORGA

Nevoia de Eminescu în secolul al XXI-lea, dar şi în cele ce îi vor urma acestuia va reprezenta întotdeauna nevoia de cultură a poporului român şi unul dintre fundamentele solide ale identităţii sale specifice ca naţiune de sine stătătoare în vastul perimetru al ţărilor lumii. În tipul de “societate transparentă” care domină în mod evident condiţia postmodernă incomplet definită a zilelor noastre, în filozofia acestui timp construită cu forţa de către teoreticienii lui de serviciu, diluţia valorilor autentice, vii ale omenirii face parte din reţeta prin care trecutul este rupt bucată cu bucată şi relativizat vizibil spre a fi aruncate în uitare tocmai rădăcinile sale profunde ca şi cum acestea nu ar fi existat niciodată în istoria sa lungă şi complexă. Necunoaşterea temeinică a acestui trecut, precum şi marketingizarea doar a anumitor părţi ale sale ca strategii publicitare de mai mult sau de mai puţin succes acum a dus şi va duce şi în viitor la interpretări incorecte ale anumitor evenimente sau atitudini individuale ale personalităţilor folosite drept suport persuasiv pentru diferitele obiecte vandabile azi. Eminescu este una dintre personalităţile care nu au voie să fie aruncate în derizoriu vreodată, ci, dimpotrivă, făcute cunoscute lumii contemporane sub toate aspectele sale multiple din perspectivă interculturală, dar şi din cea transmodernă. Ar fi, poate, cel mai frumos omagiu pe care posteritatea i l-ar aduce întregii sale opere literare ilustre.

„...N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile.”, scria savantul Nicolae Iorga despre poetul Mihai Eminescu. Căci, „Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în coas, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.” (Mihai Eminescu, O clipă în eternitate, 1 ianuarie 1883). Observator singular al fiecărui scont al timpului nostru fix, cel de la a cărui naştere se vor împlini pe 15 ianuarie anul acesta 162 de ani telurici şi-a străbătut veacul său cu demnitatea şi curajul de a nu face sluj în faţa nimănui, o verticalitate princiară pe care a plătit-o, de altfel, cu propria sa viaţă. Eminescu este, cred, din acest unghi interpretativ, unul dintre modelele incontestabile ale românităţii noastre şi ale universalităţii în genere.

Foarte puţine personalităţi din lumea aceasta, de oriunde le-am extrage ca loc şi cultură de provenienţă, au avut un traiect liniar de-a lungul şi de-a latul parcursului lor existenţial, în care noţiunea de compromis să fi avut o semantică inexistentă, nulă, precum în cazul autorului „Epigonilor” - Mihai Eminescu. Cu siguranţă că doar sfinţii pustiurilor, închinători cu mult har Dumnezeului lor unic şi dătătător de semne evidente, au avut întreaga lor viaţă îmbrăcată în haina demnităţii de sine, aceea de a fi Om. Din această perspectivă axiologică, consider că modelul de gândire şi de atitudine numit Eminescu trebuie să devină modelul generaţiilor actuale şi viitoare, atâta vreme cât aceste generaţii vor avea dorinţa nobilă de a permanentiza pentru urcuşul lor spiritual o serie de repere fundamentale ale culturii proprii în marele şi fascinantul Pantheon al culturii umanităţii create de spiritul divin.

„Fără îndoială, ne grăieşte de la finele veacului al XIX-lea Eminescu, ceea ce are să se-ntâmple se va-ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.” E bine să luăm aminte, pentru că vremurile noastre de acum sunt similare, iată, ca gravitate şi grad de pauperizare cu cele de la începutul anului 1883, iar omagierea hibernală a creatorului incomparabil de Limbă literară românească Mihai Eminescu vine pe fondul unui haos intern şi mondial bine concertat la această dată. În mod cert că zeul roman Ianus, cu o faţă înfiptă în masca trecutului şi cu cealaltă în iluzia viitorului imprevizibil, nu ar mai răsufla atât de uşurat privind la teatrul inestetic al ambelor părţi actante.

7