Nebunul

Versiune tiparTrimite unui prieten
Demostene Andronescu

                    
 
Treceam prin viaţă-așa ca orice om
Și fremătând și eu ca orice pom
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc, nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al pomului de rând
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care zdrenţuit de vânt și ploi
Își trage seva numai din noroi.
 
Dar într-o zi o pasăre străină
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
 
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns
O dată numai, dar a fost de-ajuns.
 
De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine înainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib în fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
M-am răsucit și am întors-o-n sus
S-o-nfig adânc în boltă ca pe un fus
Și seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer nu din pământ.
 
Dar ramurile mele învăţate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii, și pe rând,
Au prins a se usca, iar eu plângând
Am strâns tot verdele pe care-l am
Și l-am îngrămădit pe-un singur ram,
Și-așa, cu celelalte ramuri goale
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.
 
În jurul meu, stufoși, ceilalţi fârtaţi
Peste zăplazuri mă privesc miraţi,
Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul
Și zic foșnind în sinea lor: nebunul.
 
Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.
Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.
 
Și prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăși nelipsiţi de drum
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.
 
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă.
 
Iar când omida îndoielii moare
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.
 
Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună și banală
Și viaţa ţi-ar fi searbădă și goală,
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii.

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar