NAUFRAGIU 
    Cu sufletul stâlcit, cu arca spartă,
    Nu mai aștept s-ajung nici un liman;
    Plutesc bătut de vânturi și de soartă
    Pe marea asta neagră de catran. 
    E prea târziu să mai ridic catargul
   Și pânzele surpate de furtună,
    Nu mă mai vor nici ţărmur’le, nici largul,
    Nici portul pitulat de după lună. 
    În sens invers, sporind parcă misterul,
    O altă arcă-ngână pe a mea,
    S-a clătinat din amintire cerul
    Și-n balta neagră s-a surpat o stea. 
    Dar n-o culeg, o las în smârc să moară
    Ce-i dacă moare? Sunt atâtea sus!
    Să-și dea și cerul jertfa lui de pară;
    În mine atâtea stele au apus!