Câteodată mama apărea dimineața de pe vale,
Cu spic de fân pe picioare și poalele fustei ude de rouă.
Plânsă și cu oala de tămâiat în mână.
Se mai uita pe la vite
Mai suspina, la urmă venea la noi în casă:
- Da' voi nu vă mai sculați, mă? Că, uite, se făcu ziuă.

- Fato, îi spunea Lisăndriei,
Când mergi la tămâiat, mergi până-n ziuă.
Fato, acolo dacă te duci, te duci de noapte.
Altfel, să nu te mai încurci!
Că ei, când răsare soarele, sunt chemați la judecată.
Nu te mai aud. Și să le spui ce ai de spus,
Înainte de răsăritul soarelui.

Tata murise de câțiva ani.
Și mama se ducea să-i spună ce mai e pe la noi.
Ce facem, cât am mai crescut,
Greutăți de tot felul... Ei...
Vorbea acolo de una singură, rezemată de cruce...
Se jelea... Și cuvintele aveau un ritm,
Era un fel de vârtej, care pleca din lumea asta
Către lumea cealaltă... încărcată de semne, de durere,
De lacrimi! Un fulger care se frângea în pământ!
Și ei nu vorbeau, dar erau numai urechi acolo jos,
Gata să prindă orice cuvânt și să ducă vorba
În fața lui Dumnezeu, după răsăritul soarelui.
(Cartea a șasea, 1998)