Mi-e psalm încins pustia sub picioare
și legământ pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvântului de sus.

Mi s-a-ncleștat părăginită gura,
dar gândul ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bântuie făptura
și-aș vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.

De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
și m-aș culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aștept, Hristoase.

Dar lungă-i, Doamne, calea Ta și-ngustă,
iar noi rușinea veșnicului crug:
la rău mai iuți ca niște cai de pustă,
la bine-nceți ca boul pus la jug!

Și nu mai știu ce-i bine și ce-i rău
când dracu-mi zice: „Srigă către Domnul!”,
și, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea și-mi coboară somnul...

Smerește-mi, Doamne, limba-ntru Cuvânt,
căci duhu-i plin de râvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pământ
și lumea ca un braț pierdut mă doare.

Nu îmi trimite înger să mă-nvețe,
căci mă-ndoiesc de auz și de vedere,
ci-orbește-mă cu muta frumusețe
a morții când de crapă de-nviere...

Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrânul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit...
Și-ntâiul le-a cetit, rânjind, Hapsânul.