Ating zăpada proaspăt căzută
şi tălpile, sărută pământul îmbălsămat:
e-ncovoiat de-atâta vechime de ani
e-ncovoiat de greutatea - prea multă,
a apelor tulburi…
Picioarele, primenite, şină de sanie acum,
lunecă, făcând cărări, cărări înguste;
e multă jale afară, plâng sălcii prin frunze:
merii, au uitat să se dezbrace…
şi liliecii, au înmugurit…
De cu zori, copiii împletesc „la Steaua care-a
Răsărit”; nu ştiu, zăpada
foioasă şi rară, nu ostoieşte arşiţa pământului
din vară…, nu ştiu de plânsul lăuntric al mamei
şi coptul-necopt al bobului de grâu…
Troiene grele afundă pământul şi clopoţeii
la ferestre pustii aşteaptă stăpânul să iasă:
casa e goală! Copiii-s departe şi câinele-n
lanţ de mult a adormit…
e iarnă afară şi-n suflet…