A fost o vreme când vrăbiile-
guralive,
nu spuneau vorbe deșarte...
Cu dulceața ciripitului precum un artist
de prima mână
în stânga și în dreapta, la geamuri
înseninau ușoara judecată a plebei
cititorilor în stele nevenindu-le să creadă:
realitate face  din suflete goale făpturi
machiavelice...
Rememorez cu atenție clonele acestui
sfârșit de deceniu
și finețea guralivelor vrăbii;
citesc în privirea-le
trufia lăuntrică a neputinței.
Nici eu..., nici  ele nu spunem vorbe deșarte!...
Într-o discontinuă luptă dintre
adevăr și minciună
și ele, vrăbiile, memorează
șoptind apoi la ferestre-
gama falsă a solfegiului.