Eu, cel ghebos,
Bâlbâit şi cu un ochi scos,
M-am pornit iar pe jos,
La biserica din cartier,
Astăzi însă nu ca să cer
Milă de boier,
Ci ca să sărut moaştele
Şi să mănânc Sfinţite Paştile.
M-am îmbrăcat cu haina bună,
Fără petec şi toată de lână,
Pantalonii căpătaţi acuma-i o lună;
Şi-o narcisă galbenă-n mână.
Am intrat binişor,
Până-n pridvor,
Printre feţele cele-nalte,
Lângă oameni cu carte
Şi doamne-n brocate,
În mătasă curată-mbrăcate…
S-a lăsat linişte adâncă, mare,
Peste deal, peste cruci, peste hotare,
Peste întreaga adunare,
Care sta-n plecată aşteptare.
Un preot cu odăjdii albe la culoare
A strigat tare;
„Auziţi popoare;
A înviat Hristos,
Domnul nostru luminos!
Boldul morţii din Adam l-a scos,
Iadul l-a ruşinat
Când din morţi s-a sculat,
Cu moartea-i pe moarte a călcat
Şi capul şarpelui l-a sfărâmat,
Pe noi să ne dezlege de păcat!
Mâini de tină,
Veniţi de luaţi lumină!
Toţi să se bucure,
Cerul şi pământul să se scuture,
Să salte munţii, câmpiile cu ciuture.
Cel ce n-a ostenit
Şi n-a postit,
Ca cel ce pe sine s-a smerit,

Să vină la ospăţul slăvit
Şi primit va fi negreşit,
Că bun este Domnul nostru; de-a pururi mărit!
Care bucurie nouă ne-a răsărit
Din mormântul cel golit!
Primiţi lumină în inimi şi-n case,
Paştile Domnului, Paştile cele frumoase!”
Atunci am strigat cu pieptul gata să ardă:
Eu, Doamne, n-am decât un colţ de mansardă
Dar inima Ție Ți-o dau toată, întreagă!
Şi lacrimi mi-au curs pe obraji şi pe barbă.
Toţi au tăcut.
S-au întors, m-au văzut,
Mi-au zâmbit cunoscut,
Şi fără de veste şi fără vreun început,
Am simţit cum în mine cer înstelat s-a făcut,
Cu albă lumină locul tot s-a umplut,
Raiul dulce s-a coborât,
Pe ochi, pe gură, pe gât,
Îngeri tămâie cădeau ne-ntrerupt
Şi parcă atunci m-am născut.
Am simţit în dreptul inimii pe pieptul meu,
Degetul pus de Dumnezeu.
Eu, cel ghebos,
Bâlbâit şi cu ochiul scos,
M-am întors pe jos
În podul meu slinos,
Am sărutat cu sfială,
Icoana Maicii pururea fecioară,
Şi-am aprins cu smereală,
Candela făcută dintr-o călimară.