Când vine ceasul și omul moare
O nouă casă în ceruri are,
Zidită de aici, din vreme
Prin bune fapte și smerenie.

Ca cea de față cu mult e mai frumoasă
Că are-n ea Lumina cea dumnezeiască,
Pace-adâncă și atâta mângâiere...!
Ce schimbă-n bucurii orice durere.

Pe pământ, cel ce palat zidește
Degeaba crede că-n el se odihnește,
Dacă inima vicleană pe mulți îi osândește;
Că după moarte cine-l mai slăvește!?

Și-n criptă mare de este așezat,
Chiar de-a fost în lume împărat
Când sufletul se chinuie de grelele păcate
În zadar el strigă, că nimeni nu îl scoate.

Putere nu mai are ca să iasă-afară,
Că-n jurul lui e numai foc și pară;
Prietenii l-au părăsit și Domnul e departe.
Durerea, chinul cu cine să le-mparte.

Mai ușor e pentru cel ce doarme în țărână,
Având cu el, doar fapta lui cea bună
Înconjurat de îngeri, sufletul se veselește
Cu sfinții dimpreună, când liturghisește.

Mult mai frumos va învia a doua oară
Cel ce și-a strâns în inimă comoară.
Dar cel mort fiind pe când trăia,
Mort pe veci rămâne-va.

O, suflete, vegheză-n toate cum petreci!
Că cimitiru-i dormitor de veci.
De lemn, o cruce, la cap să-ți stea,
Că nu moartea, ci viața veșnică e-a ta.