Iubesc marea,
aşa cum iubesc îngerii
pământul,
nu stau niciodată prea mult
pe străzi,
prin lanuri cu maci,
chiar şi atunci
când este o biserică
la vreun zbor
depărtare de aripilor lor
drepte.
Ei preferă cerul
fără străzi şi nopţi şi lanuri
ca să nu se piardă,
ca să nu adoarmă,
ca să nu iubească macii
şi să uite
de oameni.

Iubesc marea,
aşa cum iubesc îngerii
pământul,
nu am mai văzut-o de mult
stau la fereastră
şi până la sufletul meu
i se risipesc valurile
Eu prefer fereastra
fără aer şi nisip şi plancton
ca nu cumva
văzând-o, în timp ce o privesc,
să uit
să mă gândesc la ea.

Iubesc marea,
aşa cum se iubesc oamenii,
unii pe alţii,
îşi cumpără zambile şi se plimbă
toamna prin parcuri,
se îmbrăţişează,
dar nu rămân împreună,
nici atunci
când nu mai este vreun loc liber pe banci,
scriu pe genunchi
poezii despre celălalt,
ce-i drept,
zambilele arată mai bine în grădini,
ah
şi le e milă de copaci să le tot calce frunzele
câte doi,
mai bine câte unul,
totuşi,
nu doare atât,
să nu uităm că poezia
se scrie
cu sufletul clintit din greşeală
de aripa vreunui înger
şi ce înger
a putut clătina vreodată un suflet aflat
într-o îmbrăţişare?

Iubesc marea,
aşa cum se iubesc oamenii
unii pe alţii
de la fereastra mea, din iarnă,
aproape de un câmp
ce nu se vede, că prea s-a amestecat cerul
cu pământul
pentru câteva ore,
dar mâine când se va fi ridicat cerul,
fiindcă se trezesc oamenii,
atunci se va vedea şi câmpul
şi iubesc marea,
de la fereastra mea unde nu văd
decât câmpul,
fiindcă dacă aş rămâne lângă ea,
ar începe să mi se facă sete
după ore
aş bea un pahar de mare
şi atunci zi-mi,
cum aş mai putea zice c-o iubesc?

Iubesc marea,
aşa cum se iubesc oamenii,
unii pe alţii,
dar nu rămân împreună,
fiindcă dacă ar sta unul lângă celălalt
s-ar îmbrăţişa
iar poezia nu o poţi scrie pe genunchii celuilalt,
doar pe genunchii tăi,
ca să îţi auzi sufletul risipindu-se până la
ieşirea din parc,
unde se termină toamna şi încep
braţele sale,
şi atunci zi-mi: n-ar fi îndreptăţiţi şi îngerii
să ţină sub aripi, macii
şi nu pe noi?