O noapte de august,
Dormeam…
Am început să visez,
Cred…
O lumină stranie se apropia de mine,
Era atât de puternică
Şi totodată atât de plăcută,
M-am trezit în vis…
Vorbind cu Dumnezeu…

Ştiam că în curând mă voi trezi la realitate,
Aşa că L-am întrebat:
“De ce exist?”
Nu mi-a răspuns,
Am vrut să alung visul
Şi atunci,
În tăcere, m-a luat de mână…
M-am lăsat purtată în mâinile Lui.

Ajunsesem la o poiană…
Era acoperită de zăpadă albă,
Cu un gest simplu a imprăştiat toată zăpada,
Pe pământul maroniu s-a ivit stingher un ghiocel,
Am privit uimită,
Iar El mi-a zâmbit spunându-mi simplu:
“Iubesc florile.”
Atunci am înţeles,
Mă iubeşte, deci exist.

M-a luat de mână
Şi ne-am continuat drumul…
Am ajuns într-un deşert,
La câţiva metri stătea un om…
Era atât de sleit de puteri
Încât părea o păpuşă,
O păpuşă de cârpe aruncată pe pământ…
L-am întrebat atunci pe Dumnezeu:
“De ce nu-l ajuţi pe omul acesta?
Spui că-l iubeşti…”
Din nou, Dumnezeu a tăcut.
În depărtare am zărit un alt om,
Se chinuia în oază să umple o sticlă de lemn cu apă…
Am stat şi l-am privit…
În jurul meu nisipul era purtat tot mai sus de vânt,
Am căzut şi eu la pământ, inconştientă.
Dupa câtva timp m-am ridicat…
Furtuna de nisip dispăruse,
Dumnezeu nu mai era…
În schimb,
L-am revăzut pe omul din oază,
Încerca să-şi croiască drum prin nisip,
Se oprise.
Am ştiut atunci că îl văzuse pe cel care leşinase,
la depărtare de câţiva metri…
S-a dus la el stropindu-l cu apă…
Am zâmbit în sinea mea,
Existăm pentru că întotdeuna,în lume,
undeva…
Cineva va avea nevoie de ajutorul nostru.