De Crăciun, prin limpezi ferestre aprinse,
În ochi strălucește lumina din brad.
Albe se-ntind câmpii necuprinse
Și-n inimi, văpăi de cuvinte ce ard.
E atâta senin și atâta zăpadă,
În sufletul viu încălzit de colinzi,
Omătul pe cetini stă ca să cadă,
Iar sufletul?
Sufletu-i prunc cu lacrimi fierbinți.
Scârțâie neaua sub cizme înalte
Și-n gând se întoarce bunicul zâmbind,
Fumuri se-nalță în ceruri curate
Și-odată cu ele ruga-n colind.
Miroase a pâine și-a proaspăt pământ,
Sub nea, încolțește sămânța cea bună.
Lumină, sfințenie e-n casă și-n gând,
Renaşte din vremuri iar legea străbună.
Ce cântă Crăciunul?
Ce-nseamnă chemarea?
Cum vine Preabunul?
Ne-ajunge scăparea?
E taină adâncă ce mintea n-o știe,
E rostul zăpezii, azi alb-argintie!
Dar știm
Presimțim
Dorim,
Auzim,
Că
E albă cântarea,
E dulce mirosul,
E caldă suflarea,
E tainic prinosul,
E sfântă fiirea,
E-n ceruri simțirea,
E bună voirea,
E-n El mântuirea!