Dumnezeu l-a pus pe om, de ziua lui,
să-şi numere zilele vieţii, câte a avut până acum.
Să le socotească, cum crede el...

Şi omul a început să-şi împartă viaţa în două grămezi:
într-una punea zilele bune, în alta zilele proaste;
iar pe cele indiferente, firesc... le punea tot la zile proaste.
Dar după aceea, şi-a dat seama,
că nici zilele bune nu erau... atât de bune.

Au fost zile în care şi-a dorit să fie sănătos
şi, în sfârşit, ziua în care a fost sănătos!
Dar, fiindcă era isteţ, a înţeles repede
că nici aceea n-a fost o zi bună...

Apoi, a găsit zile în care a aşteptat, şi s-a temut,
şi, în fine, o zi în care n-a mai aşteptat
şi nu s-a mai temut! Dar, gândindu-se bine,
şi-a dat seama că nu aşa arată o zi bună...

Până la urmă, toate zilele în care s-a frământat
şi a visat, şi a tânjit orice... să ajungă ceva, cineva!
le-a pus în grămada uriaşă, de zile proaste;
iar ziua în care a ajuns, în sfârşit, ce şi-a dorit,
unica zi! – a pus-o singură, deoparte...

Dar, chiar şi aşa, a înţeles că nici ziua aceea,
da! da! nici măcar ziua aceea... nu era o zi bună.

Şi atunci, fiindcă era nu numai isteţ, dar avea
şi o inimă mare, şi nu era ranchiunos...
a venit la Dumnezeu să-i strângă mâna.
Iar Dumnezeu, fiindcă nu era nici El ranchiunos
i-a strâns mâna bărbăteşte, şi i-a zis:

„Dragul Meu, acesta a fost cadoul Meu de ziua ta.
La Mulţi Ani! Şi să-ţi spun un secret...
N-a fost nicio zi din viaţa ta să nu fie frumoasă!
Eu nu am făcut nicio zi care să nu fie bună!
Înţelegi? Nici greşelile altora, nici greşelile tale
nu pot să facă zilele Mele rele...
Eu nu am aruncat nicio zi, nici măcar una!
Aşa că ia-le înapoi pe toate, aşa cum ţi le dau Eu.

Şi pe cele viitoare, dragul Meu,
să nu le mai pui în două grămezi...”