Adesea, sătul de ploaia de cuvinte –
pe nedrept primite, încerc să-ndrept
fruntea spre lumina-Ţi albastră -
din înălţimi, iarăși să picure roua…
adesea, ciocoii – peste noapte
născându-se - cu prezenţa-le, umila-mi
haină – veche de ani și ea, s-o rupă
încearcă; prea plini de sine cum
broasca se umflă, vocea dregându-și,
să cânte, să cânte pe ape…
adesea, umilindu-se ei înșiși în faţa
măririi, îmbătaţi de orgoliu – umflaţi
așadar de prea plin, ei ţara o vând –
floarea înţelepciunii plecată fiind…
adesea, întorcându-se la vatră, somnul
le este nesomn – priveghind, strămoșii
târcoale le dau și-i ridică, mai tare
ciuntiţi la suflet: nu au crez, nici Dumnezeu
nu au; contul, la prima vedere peșin,
îi seacă de vlagă, virtuţi și iubire…