Când Timpul m-a interogat:
„De unde vii?” Nu mi-am dat seama,
Și n-am avut de declarat
Că vin, întocmai, de la mama.
 
„Din universul depărtat!”
Să fi răspuns, cu toată teama
Dar el a râs, îndepărtat,
Și-a murmurat: „Vii de la mama…”
 
 
„De unde vii?” m-a întrebat
În gândul meu, cu nervi de iască…
„Dintr-o origine de leat,
Ori dintr-un punct, pornit să crească…”
 
Și cât de simplu am uitat
Că vin, pe când eram cât scama,
Neștiutor, și plec bărbat,
Spre veșnicie,  doar din mama…