Am cunoscut odat' un tată
Care avea numai o fată...
Și făcea toate pentru ea,
Încât și viața să și-o dea putea.

Era un tată bun și simplu,
Om pregătit să fie maistru,
El familia sa și-o iubea,
Chiar dacă uneori mai bea.

Bea din necaz și tulburare
Ce le-aflase-n tribunale,
Bea din singurătate,
Când fetele-i erau plecate.

Bea când n-avea cine să-i spună
Că deși greșind, avea inima bună,
Bea când nimeni nu-l vedea
Cât muncea și cât se străduia.

Bea de dorul sorei și nepoților,
Bea de dorul mamei și al alților
Cunoscuți pe calea vieții,
Pe meleagurile tinereții.

Bea și nimeni nu înțelegea
Că adâncul lui de iubire înseta,
Bea și nimeni nu știa
Că în ceașc-o lacrimă-i curgea.

Și cu toate că, bând, rănea,
Mai era în casă cineva
Care taina bine îi știa,
Și nu îl mai judeca - fata sa!

Căci ea de la Domnul a-nvățat
Să vadă dincolo de-al lui păcat
Omul trist și suferind -
Tatăl ei cel neiubit.

Și lucrându-și vindecarea,
A pătruns puțin iertarea
Binecuvântându-și rana...
Și acum fata lui îl alina
Pe tatăl ei, ca nimenea...