Fragment din predica P. S. Ioan Casian, la Vecernia Praznicului Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavriil, în biserica cu acest hram, din Montreal:
”Fantezia este o imaginaţie. Vedeţi? Rămânem singuri noaptea, ne punem în pat și nu reuşim să adormim, mintea merge. Și începem să ne imaginam. Suntem cu gândul în Australia, în Antarctica, ba suntem în Ocean, în submarin, în avion. Mintea, în loc să rămână cumva în aşezarea și bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, merge. Și noi suntem trupeşte aici, dar în spirit suntem departe. Sunt exerciţii simple în care ne dăm seama că omul nu este întotdeauna aşezat.
Când are omul inima aşezată?
Când se simte bine?
Atunci când, într-un moment de har, în Biserică, înafara Bisericii simţim dintr-o dată că Dumnezeu este prezent. Nu putem descrie și nici nu putem spune mai multe, ci pur și simplu simţim că Dumnezeu este prezent în momentul acela, împrejurul nostru, în fiinţa noastră într-un fel oarecare.
Ce spune omul căruia i s-a întâmplat lucrul acesta? Spune că a fost o stare de bine, o stare de odihnă. De ce? Pentru că omul, în loc să aibă mintea și spiritul vagant în imaginaţie și (deci) în afară de el, omul îşi vine în sine și toate se pun în ordine pentru că trăieşte un moment în care Dumnezeu îl locuieşte. De aceea în momentul acela nu ne mai doare sufletul, de aceea nu ne mai vin gândurile. Când ajungem la o anumită experienţă spirituală ne dăm seama că imaginaţia, când vrei s-o opreşti, prezent fiind în biserică, sau la rugăciune, sau vrei să te odihneşti, sau vrei să fii atent la ce se-ntâmplă, sau vrei să trăieşti rugăciunea harului care vine aici (în biserică) îţi dai seama că nu poţi. Nu e că nu vrei, fiindcă lucrarea aceasta nu ține simplu de voinţa noastră. Noi vrem, am vrea, dar ce constatăm este că suntem în eşec permanent. Mintea continuă, continuă, continuă. Veţi vedea ca în momentul acela percepţia acestui sentiment este că doare. Este o durere spirituală, iar nu fizică, e adevărat, dar nu mai puţin reală. O percepem ca durere spirituală, dar este durere. Conştiinţa sau mintea noastră o percepe (este transmisă când ieşim din stare și când ne dăm seama de asta) prin noţiunea de durere. Înseamnă că gândurile, când sunt pătimaşe, dor. Acestea sunt patimile sufletului adânc înrădăcinate în conştiinţa noastră(...)”.