Din jurnalul unui co-dependent aflat pe Cale

Maica S. despre „Frica și culpabilitatea nevrotică neconvertite în bucurie recunoscătoare”!

Adică pot să mă bucur! Pot simţi bucurie!

Mama mereu îmbrăcată în negru, cernită, ne trezea într-adevăr sentimente de culpabilitate teribile. Viaţa mea este un iad, uite, ne zicea - și implicit ne determina să ne simţim teribil de vinovaţi. Ea nu ştia că face asta. Pentru toată agresivitatea și bătaia și violența. Acea reacţie cauzală. Nu e vina mea că tata o bătea pe mama. Nu e vina mea că tata este alcoolic… Că ne-a chinuit și abuzat în multe feluri. Cineva trebuia cumva să ia toată această vină și frică. Pentru că răul nu poate fi metabolizat, vorba lui Codoban, (ci iertat). În conferinţa din 2005 de la Constanța a lui Savatie, dincolo de extraordinara personalitate a acestui om, nu mi-a plăcut ceva. (adică problema e cu mine) Autoculpabilizarea lui? (a mea?) Savatie nu se iertase pe sine însuşi deplin. (adică eu am perceput asta) Dar e un drum lung acesta, în fiecare. Adică pocăinţa care nu aduce rod de bucurie nu e adevărată. E ceva ce nu înţeleg, dar de data asta nu doar cu mintea.

Da. Mă simţeam vinovat când mergeam la joacă, când făceam boacăne de copil. Era atâta greutate pe umerii lor încât cădea și pe umerii noştri sub forma acestei vini murdare. Îmi era frică, o frică enormă, uriaşă, de a nu aduce bucurie alor mei. Poate astăzi, travestit, nu mă bucur tocmai pentru că am fost forţat atunci într-o măsură grotească, să par bine dispus, să râd cu gura până la urechi, deşi mortul era în mijlocul casei. Adică eu ca și copil, nu am dezamăgit prea mult, dar dacă s-a întâmplat să am vreo problemă sau să fac vreo boacănă, mama, în negarea ei de nedescris amplifica la infinit evenimentul, fie acordându-i o cantitate de atenţie prea mare, fie una prea mică, declanşând astfel, oricum, în mintea mea, o mică obsesie. Ea făcea asta pentru a-l distruge, pentru a-l elimina din planul conştiinţei ca eveniment care i-ar fi pătat acea zonă imaculată ce-i justifica parţial viaţa mizerabilă alături de tata. Cred că sunt pline bisericile de copii adulţi cărora mamele le-au amplificat sentimentul de culpabilitate nevrotică. Și stau ani de zile aşa, ca și mine, pe la colțuri, pătimind fără înviere. Din psihism în duh, iată, e o trecere incredibil de grea. Adică să străbat tot acest desiş de frustrări personale până a ajunge să cad înaintea Tatălui pentru a-i spune că am greşit. Căci cu asta mă chinui acum, cu neputinţa de a mă întâlni cu Dumnezeu pentru a-i spune că am greşit. Mă întâlnesc cu El adesea și-i spun: Sărut mâna, Părinte bun, am venit. Ce-mi spui astăzi, Călinul meu drag? mă întreabă El. A greşit tatăl meu... și mama mea a greşit mult, Părinte Sfânt. Și nu i-o spun brutal, ca un needucat, ci subtil, ca și cum L-aș păcăli: în faptele mele cele rele se văd greşelile părinţilor mei, Doamne. El mă mângâie și îmi dă binecuvântare... pentru că-mi înţelege suferinţa. Și plec, dar ştiu că nu am primit mângâierea cea adevărată, pentru că nu reuşesc să-I spun: am greşit eu, Doamne, doar eu. Te rog, iartă-mă. Abia când voi cădea înaintea Lui pentru mine însumi, voi primi adevărata odihnă și iertare. De atâta timp mă duc la El și-I spun: m-a lovit tata, și mama, și s-au lovit între ei și m-a durut tare, și prietenul acela, și duşmanul acela, și eu am ripostat și am rănit la rându-mi, mai ales pe alţii dar și pe mine însumi, deci iartă-mă. El mă ascultă și mă primeşte și aşa. Dar nu mă folosesc prea mult din asta. Oare, nu? Nu e lucru mare că încep să-i iert pe ceilalţi pentru că au fost răi și agresivi unii cu alţii? Este!

Cum o dezvrăjesc pe mama? E o întrebare eronată. Eu nu am ce căuta acolo. Cum mă dezvrăjesc pe mine însumi? E greu. Eu nu pot. Nu mai mi-e teamă de rătăcire. Nu? Căci e o rătăcire atât de adâncă aceasta, încât nu este decât o rătăcire în rătăcire. Mi-e atât de clar că nu se poate fără cădere, fără împleticire, fără bâjbâială. Și de ce să mă ţin, dacă nu de Tine? Rigiditatea asta ascunsă îmi este mare duşman. Doamne, fă-mă moale în mâinile Tale. Dezvrăjește-mă, Doamne, cu blândeţe. Nu-mi da să uit fără să iert, dar dă-mi să iert tot ce-am uitat dar n-am uitat, ci e ascuns.

Da. Chiar acum M.S. publică pe site un alt răspuns. O întrebare a unui alt suflet, care pendulează între acele argumente pro și contra. E întrebarea mea, rostită identic: „Chiar aşa, Măicuţă, de ce mi s-au întâmplat mie toate acestea?... „

Maica îi răspunde, iar eu mă întreb: având în vedere că tata este un beţiv și un ordinar, oare ar auzi urechile mele acest răspuns? Dincolo de toată teologia pe care am asimilat-o până acum, îmi pun această întrebare: Oare ar auzi urechile mele de fiu al unui beţiv ordinar chemarea de a nu rămâne o victimă a blestemului existenței înaintaşilor mei?

…

Întrebarea nu e pusă corect. E o păcăleală. O iluzie a păcatului, a firii căzute, a vrăjmaşului. Nu ce vină am avut eu să mă nasc dintr-un tată beţiv și ordinar. Nu e nici o legătură între faptul că am vreo vină - care trimite la ideea de pedeapsă: anume că tata e beţiv (am primit pedeapsa de a avea un tată beţiv??). Ci, ce vină am eu? E atât de greu să mă eliberez de ideea că viaţa mea este o pedeapsă de la Dumnezeu și nu o consecinţă a păcatului. Adică, cu Dumnezeu nu pot intra la judecată, pentru că El mă poate întreba oricând: Ce vină am avut Eu să mor fără de vină pentru a te salva pe tine? Adică, dacă intru în logica asta, pierd oricum. Pentru că El nu mă calcă în picioare, precum cel viclean, ci îmi vorbeşte mereu respectându-mi demnitatea și libertatea. Chiar și în logica mea, eu pierd. Adică eu pot să mă nasc și să trăiesc în cele mai oribile condiţii de suferinţă și mizerie și să nu primesc mântuirea. Care, oricum, orice aș face nu fac suficient, este un dar. E o taină asta. Cine și cum se mântuiește. Dar e atâta bucurie să ştiu că Domnul este. Eu nu-L înţeleg. Căile Lui îmi par stranii și de neînţeles. Dar timpul mă umple de recunoştinţă, mai ales când văd că voia mea răneşte, iar Voia lui vindecă (sufletele).

Un alt om s-ar putea ruga aşa: "Doamne, ce vină am avut să mă nasc într-o familie obişnuită, în care există dragoste și bună înţelegere, aveam o casa mare și bunăstare și iubire, și o grădină mare și cai cu trăsuri, și tacâmuri de argint și servitori, câteva companii multinaţionale și pădure multă, o bibliotecă uriaşă, picturi de Van Gogh, și Matisse, și am trăit fără grijă, și am iubit, și am fost iubit, nimic nu mi-a lipsit. De ce m-ai blestemat, aşa, Doamne, încât am trăit și am murit fără să ştiu că Eşti? Cu ce am greşit atât de rău înaintea Ta încât mi-ai dat o viaţă perfectă (conform standardelor vremii) pe care am risipit-o complet și în care nu s-a născut nici o clipă întrebarea dacă merită să caut altceva, mai bun și mai adânc decât mine însumi și ceea ce vedeam și simţeam în jurul meu?"

În aceeaşi logică, sufletul Ii va reproşa la Judecată: Nu a fost vina mea, Tu ai fost de vină că mi-ai dat atâta bogăţie și bunăstare încât nu mi-am pus problemă că voi ajunge aci. Am crezut că creştinismul este religia marginalilor și a dezmoşteniţilor. Numai că eu nu am dreptul să formulez un astfel de argument. Pentru simplul motiv că tata a fost un beţiv și un ordinar și nu am cum să ştiu cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel.

Dar Dumnezeu e bun și generos. El ne cheamă mereu cu blândeţe și plineşte fără măsură cu harul Său acolo unde sufletul plânge de dorul Lui.

Majoritatea întrebărilor mele îmi procură atâta suferinţă pentru că sunt întrebări prost puse. Dar e greu. Doamne, de ce nu a fost tata ambasador sau prim ministru? Adică orice altceva decât un alcoolic? De ce m-ai făcut aşa cum sunt? Toate sunt întrebări întrebătoare adică retorice. Cum ajung să-l iubesc pe tata? Iată o întrebare grea. Pentru că eu nu îl pot iubi. Ba chiar m-aș fi răzbunat până la sânge pe el pentru ce a făcut cu noi și cu mama. Dar Dumnezeul acesta pe care Îl tot iscodesc cu întrebările mele, îmi promite că pot să ajung să-l iubesc și să-l înţeleg chiar și pe tata. Uau! Trebuie că e un Dumnezeu mare, un Dumnezeu extraordinar, dacă îmi promite că mă poate ajuta să fac ceea ce eu nu pot singur. Adică eu (ego) ştiu sigur că tata este de neiertat pentru tot ce a făcut. Nu el în sine, printr-un gest exterior, care e simplu de realizat, ci în interiorul meu, eu nu pot găsi singur iertarea și deci liniştea. Adică sunt ani de goană și nebunie care s-au adunat în jurul acestor răni, ca puroiul. Dumnezeu îmi spune că El poate să mă ajute aici. E o promisiune puternică și generoasă, care mă depăşeşte.

E dincolo de puterile și limitele mele de înţelegere. Cum adică, eu să-l iert? Pe el? Pe tata? Uau!

Și nu numai pe el? Ci și pe toţi cei pe care i-am rănit și m-au rănit? Adică El îmi spune că mă pot ierta chiar și pe mine însumi, adică pot înceta să-mi bat joc de viaţa mea în acest mod atât de chinuitor?

Vreau să-L cunosc pe acest Dumnezeu care promite atâtea bunătăţi.

…

Doamne, pentru a Te întâlni trebuie să ocolesc muntele și nu ce îmi iese în cale. Cu fiecare ocolire (din teamă, din necredinţă) îmi amân întâlnirea cu momentul în care pot să cad înaintea Ta spunându-Ți: am greşit. Eşti cu mine în această ocolire, Tu mă porți în această ocolire. Dar eu fug pentru că mă doare aşa de tare. Și ştiu că la fiecare oprire și cumpănă trebuie să-Ți cer iertare. În fiecare om pe care l-am rănit eşti Tu. E greu. În fiecare om care m-a rănit era multă suferinţă. Erai Tu, și acolo. Mă doare separarea asta. E o rană vie.

C.