Maică dragă,
eu credeam că trebuie mai întâi să mă curăţ de păcate, patimi şi apoi să mă lipesc de Dumnezeu ca să aflu cu mirare că Dumnezeu vrea să mă lipesc de El aşa cum sunt că numai El ştie cum să mă cureţe şi să mă schimbe.
Lipirea de Dumnezeu, înseamnă o bucurie în fiecare minut că Dumnezeu mă iubeşte mult! Înseamnă că fiecare respiraţie, fiecare bătaie de inimă, e o declaraţie de dragoste ( asta am furat-o de la dumneavoastră). Înseamnă comunicare, rugă şi lăsarea totală în voia lui Dumnezeu. Înseamnă sinceritate şi afecţiune faţă de El! Înseamnă că poruncile sfinte nu vor fi doar porunci ci cheia unui nou stil de viaţă, o viaţă umbrită de harul Duhului Sfânt! Înseamnă multă tăcere căci în tăcere vorbeşte Domnul. Multă lumină şi pace şi sete de adevăr! A mă bucura de fiecare floare, fiecare fir de iarbă, fiecare fulg de nea a găsi bucuria şi când afară sunt 40 de grade sau când e ger cumplit! Înseamnă, liturghii, masluri şi celelalte slujbe ale bisericii, să mă lipesc de biserică că acolo e Dumnezeu! Protecţia şi sfatul duhovnicului! Înseamnă să fug de gălăgie, de zgomotul lumii acesteia căutând adăpost şi refugiu pentru a fi doar cu Domnul-( în casa mea sau în altă parte)! Înseamnă să mor faţă de atracţiile acestei lumi, să rămân rece la tot ce e lumesc! Şi nici o ciocolată din lume să nu mă ispitească căci voi fi cu Domnul! (Dumneavoastră spuneţi mereu dând exemplu de ispită cârnaţii iar eu cu ciocolată şi cu multe, multe altele din păcate!) Înseamnă credinţă, pocăinţă, smerenie, nădejde, dragoste! Dar cel mai important (cred) înseamnă Împărtăşanie!
Deşi nu am trăit nimic din toate acestea (cu excepţia Împărtăşaniei) mă încred în Domnul ! Şi dacă am scris ceva greşit vă rog să mă corectaţi să nu trăiesc în vreo rătăcire! Doamne fereşte!
Am citit iar mesajele de pe site, şi mi-au plăcut mult mai ales cel al Danielei şi al lui S. M-au uimit foarte. Dar acum am şi eu nelămuriri, aceea cu: Domnul ne ajută să ne vindecăm de patimi pătimind.
1. Ce înseamnă asta? Că Domnul ştie că suntem slabi şi neputincioşi şi ne mai lasă să cădem în patimile noastre? Cum să mă vindec de ceva ce fac în mod constant? Cum să mă vindec prin patimi?
2. Să accept toate căderile? Eu văd în asta o invitaţie la a pătimi! Ştiu că nu este aşa dar firea mea mai perverteşte lucrurile.
"Întotdeauna este un pahar amar în urcuşul duhovnicesc! E paharul fărădelegii, paharul în care se adună durerea împotrivirii faţă de Viaţa cu care ne-a dăruit Dumnezeu prin creaţie."
Acest pahar este suferinţa, sunt necazurile pe care le au cei ce merg pe calea cea strâmtă? Poate să însemne acest pahar amar şi lupta interioară dintre ce vrea sufletul şi atracţiile trupului, că eu prin asta trec acum. (Şi mă dezgustă, obiceiurile trândave şi lacome ale trupului meu ). Nu mă laud eu că aş fi pe cale, departe de mine gândul ăsta deşi îmi doresc mult. Nu am mai reuşit prea multe, am încercat şi aseară exerciţiul acela şi deşi mi-au revenit în minte câteva incidente în afară de durerea necredinţei din familia mea nu am găsit ceva care să mă doară. Ştiu că trebuie să am răbdare. Da, răbdare şi nădejde. Dar îmi doresc să vină Domnul în inima mea în viaţa mea, şi îmi vine să Îl întreb ca un copilaş: Când vii? Vii mâine? Vii repede? Dar ştiu că El o să vină când vrea El şi nu când vreau eu!
Un copil iubit de Domnul şi de maica Siluana
Copilul meu iubit
Chiar dacă teoretic, ai descoperit un mare adevăr: Dumnezeu e cel ce ne curăţă de patimi, şi de toată întinăciunea ca să facă asta trebuie să intrăm cu totul în baia iubirii Lui fără de margini şi să ne lipim de El cu tot sufletul nostru. Nimeni nu se poate curăţa de mizeria trupească fără să facă baie, sau înainte de a intra în apă, nu? Chemându-L şi unindu-ne cu Dumnezeu după Sfânta Lui Rânduială dăruită Bisericii Sale, intrăm în Împărăţie şi El devine Împăratul, Domnul şi stăpânul vieţii nostre. Dacă noi nu simţim de la început bucuria de a fi cu El, este pentru că simţirea toată ne e confiscată de ego, de dorinţele şi poftele lui, de spaimele şi de nevoia lui de siguranţă. A face ceea ce ne învaţă Domnul şi Sfânta lui Biserică fără să simţim ceva anume, este jertfa de care avem neapărată trebuinţă pentru a ne salva sufletul robit de duhurile răutăţii, cuibărite în schemele şi apucăturile noastre egocentrice.
Acum voi încerca să-ţi răspund la nedumeriri:
1. Domnul ne lasă să alegem liberi viaţa cu El, sau existenţa fără El. Dacă alegem să trăim fără El, vom trăi pătimaş, bolnavi. Domnul a pus însă în sufletul nostru o putere care ne face să simţim că murim fără El şi anume durerea. Durerea ne mustră, ne interoghează, ne cheamă să aflăm ieşirea. Dacă vom alege să-i închidem gura prin plăceri anesteziante vom rămâne robi patimilor şi vom "pătimi" în continuare până ce ne vom hotărî să ne oprim, să cunoaştem că El e Dumnezeu şi să alergăm la El. Răstigniţi de patimile nostre, plini de răni şi de durere, iarăşi putem să alegem liberi una din cele două atitudini posibile pe care le-am văzut la cei doi tâlhari răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Domnului pe Golgota. Putem, aşadar, să ne revoltăm şi să-L acuzăm că e neputincios, sau rău, sau indiferent la durerea noastră, sau putem să ne acceptăm neputinţa de-a ieşi din durere fără El şi să ne predăm voii Lui!
2. Nu, să nu accepţi patimile, ci pe tine şi neputinţa ta. Să spunem că izbucneşti în furie şi loveşti, cu cuvântul, cu privirea, cu gesturile pe cei din jurul tău. Atunci eşti în plină patimă a mâniei. Atunci poţi nega că ai această patimă, să te scuzi pe tine prin îndreptăţirea mâniei şi să-i acuzi pe cei din jur că "te enervează", că sunt răi, nesimţitori, indiferenţi etc. Sau poţi să accepţi că ai această patimă şi că doreşti să te vindeci. Atunci spui, te rogi: "Doamne, accept că sunt neputincioasă în faţa acestei patimi, că face ce vrea cu mine, şi Te binecuvântez că vii la mine ca să mă vindeci. Accept acest eveniment aşa cum îl percep eu, dar cred că vederea mea e pătimaşă şi că binecuvântând, Tu mă vei lumina şi vindeca".
Te dezgustă obiceiurile trândave şi lacome ale trupului tău? Nu ajunge ca să te eliberezi de ele. Dezgustul acesta e tot o reacţie a egoului, o judecată juridică, moralizatore a lui către tine, ca să te umilească şi să te înfunde şi mai mult în mlaştina plăcerilor compensatoare. Durerea pentru patimile de care eşti dezgustată trebuie oferită lui Dumnezeu, atunci, în clipa aceea. Atunci eşti total neputincioasă. Atunci ai nevoie de intervenţia lui Dumnezeu. Degeaba Îi ceri Domnului să te vindece de o patimă după ce i-ai satisfăcut pofta. Puterea sufletului prinsă în acea patimă e anihilată acum. Să ceri ajutor în timpul treziri ei! Oare, are sens ce-ţi spun?
Dar, răbdare! Rugăciunea te va învăţa pentru că este chiar lucrarea Învăţătorului în noi!
Domnul este în tine copil iubit! Tu nu eşti în tine, Acolo unde vine şi lucrează El. Domnul vine în ascunsul tău. Dacă nu intri Acolo, nu-L poţi vedea. Şi, ca să intri acolo ai nevoie de credinţă, de încredere nezdruncinată de "dovezile" mincinoase ale egoului, că Domnul nu ne minte. Ai deja dovezi puternice că Domnul e Dumnezeul tău. Şi, dacă vei fi harnică, ascultătoare şi atentă la tine, vei mai simţi prezenţa Lui iubitoare ori de câte ori va găsi El de cuviinţă şi necesar ca să creşti pe Cale. El urmăreşte creşterea ta, ajungerea ta la El la capătul urcuşului pe care l-ai început la Botez.
Curaj!
Cu drag şi încredere,
M. Siluana