La sfârşitul Seminarului am improvizat şi un mic program artistic, unde am cântat şi eu la pian. Aici vroiam să ajung pentru că în momentele acelea când cântam, cu mine s-a petrecut ceva deosebit.
În timpul Seminarului, la un exerciţiu pe care îl rezolvam, a venit vorba într-o doară că eu cânt la pian. Profesoara mi-a zis că dacă vreau să cânt la serbarea de sfârşit. Am zis că vreau.
Iniţial am avut emoţii uriaşe, şi singurul motiv pentru care am vrut să cânt neapărat a fost de frica de a nu îngropa talanţii care mi s-au dat. Mulţi, puţini câţi or fi fost, habar n-am. Vreau să nu-i îngrop. Am înţeles că important e să nu îngropi talanţii, oricare altă variantă este preferabilă. Aveam nişte emoţii care mă sufocau, mă gâtuiau. Nu mai cântasem în public de vreo 30 de ani, de când eram în clasa a VIII-a. Aveam senzaţia că o să mi se umfle gâtul şi că nu o să mai am aer şi că o să crăp. Îmi tremurau mâinile de parcă nu erau ale mele. Şi m-am făcut mică de tot. Am reuşit să-mi liniştesc tremuratul mâinilor. Când m-am apropiat de pian pot să spun că eram total depersonalizată. Eu nu mai eram, mă făcusem mică de tot, de tot. Mă lăsasem jos, nu ştiu cum să spun, eram extrem de neimportantă. Eram fără ego-ul meu. Dar cu toate astea eram energică, nu bleagă, leşinată. Adică aveam curaj. Trebuia să cânt!
Şi apoi, după ce am început să cânt, abia îmi puteam stăpâni uimirea. Nu ştiu cum să vă explic foarte precis, dar aveam senzaţia că muzica se cântă singură. Eu doar observam şi era bine. Totul venea de la sine, eu nu depuneam nici un efort. Muzica se cânta singură cumva prin mine. Era extraordinar! Eu doar mă bucuram, nu cântam, nu depuneam un efort. Şi nu am greşit, nu am făcut gafe, nu mi s-a întâmplat nimic rău. Din contră. Am cântat acolo cum nu am cântat niciodată acasă. Acasă mă împiedic de o sută de ori într-un cântec. Parcă eram într-un fel de transă. Muzica se cânta ea. Se cânta mai bine decât aş fi cântat-o eu. Şi cred că nu mi s-a părut. Şi am fost şi foarte aplaudată. Şi m-au felicitat foarte multe persoane, de nici nu mai ştiam ce era cu mine. Când am ajuns acasă am dormit profund.
Dragă Măicuţă Siluana, eu m-am gândit că asta ar putea să fie ceea ce se numeşte smerenie. Aşa este? Că m-am făcut mică de tot şi am făcut loc la Ceva incredibil de bun să intre în mine şi să facă ce ar fi trebuit să fac eu, mai bine decât aş fi putut eu să fac?
Eu cred că asta este smerenie.
Pentru mine a fost o lecţie!
De atunci încerc să fac aşa în orice împrejurare. Să mă port aşa. Să mă fac mică şi să nu mai ocup eu tot locul. Să fac loc. Dar cumva în gând, nu fizic. Nu ştiu cum să explic, dar eu cred că dumneavoastră înţelegeţi foarte bine. Să mă port aşa şi cu oamenii, şi în rugăciune, şi în cele mai diverse situaţii. Asta vreau. Nu este foarte simplu, dar poate că dacă perseverez voi putea. Dacă asta este smerenia şi asta e bucuria pe care ea o aduce, atunci eu vreau să fiu cea mai smerită. Poate Sfântul Siluan mi-a arătat asta şi îi mulţumesc. Şi dumneavoastră vă mulţumesc Măicuţă Siluana, fiindcă aşa cum mi-aţi spus, eu tot la Sesiunea şapte sunt!
Încercând să-i descriu lui H. cât mai precis ce am simţit şi cum am gândit eu atunci, ca să simtă şi să gândească şi el asemănător sau chiar mai mult şi să-i fie de folos, am constatat cât este de dificil. E ca o limbă străină. De multe ori am avut senzaţia că limbajul bisericesc este ca o limbă străină. Dar cu diferenţa, văd acum, că majoritatea cuvintelor nu se pot traduce şi explica tot cu ajutorul altor cuvinte, ci prin trăiri. Adică limba se poate învaţă. Doar în sens invers, adică de la trăire la cuvânt.
Acum înţeleg şi Fericirea aia cu "Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia Cerurilor". Citisem eu prin cărţi că "săraci cu duhul" înseamnă "smeriţi", dar nu ştiam ce înseamnă "smeriţi". Acum cred că ştiu, sau măcar întrezăresc ceva. Adică m-am dumirit.
Şi am mai simţit ceva. Tot în ziua aia când am cântat, îmi luasem la mine şi o cârpă de praf moale şi frumoasă, verde, ca să şterg pianul de acolo, fiindcă nu ştiam de când nu mai fusese folosit, ce voi găsi acolo etc. Şi în momentul în care l-am şters, şi am făcut-o cu multă delicateţe, am simţit că m-am împrietenit cu el, că Cineva mi-a dat liberă trecere, că m-a primit, sau nu ştiu cum să spun. Ceva plăcut, cald, diafan, viu şi plin de milă. Foarte real. Dragă Măicuţă Siluana, vă îmbrăţişăm cu drag şi dor, vă mulţumim pentru tot binele şi pentru toate rugăciunile cu care ne ajutaţi şi vă sărutăm dreapta. Şi vă rugăm frumos ajutaţi-ne şi în continuare cu rugăciunile dumneavoastră! Pentru H. în special, în perioada asta care este hotărâtoare pentru el. Vă rugăm frumos! Ca să poată şi el să nu-şi îngroape talanţii care i-au fost daţi sau chiar să-i înmulţească.
Cu toată dragostea,
C. şi H.
Fiţi binecuvântaţi, copii iubiţi şi încrezători în Domnul!
Mulţumesc mult, mult, mult pentru mesajul tău, C. mea iubită şi, în afară de această mulţumire, eu nu mai am nimic de adăugat la mărturia ta. Doar să-L rog pe Domnul să pună Duhul Său Cel Sfânt în privirea şi auzul şi înţelegerea tuturor celor care vor citi ca să le facă poftă de smerenie!
Cu drag, preţuire şi recunoştinţă pentru dragoste,
M. Siluana