Dragă Georgiana,
Mesajul tău mi-a atras atenţia într-un mod deosebit şi mă bucur că pot să-ţi scriu aici. Am citit cu atenţie fiecare cuvinţel pe care l-ai scris şi, dincolo de dezordinea pe care chiar tu ai remarcat-o, am descoperit o coerenţă interesantă şi o asemănare cu multe dintre experienţele mele. La rându-mi, port o povară destul de grea din partea părinţilor mei - mama a trăit din depresie în depresie severă o viaţă şi tata a fost alcoolic - şi m-am regăsit în postura de a avea un psihic mult prea fragil faţă de ce mi-aş fi dorit, comparându-mă cu alţii.

Am început şi eu să am insomnii, nu dormeam mai mult de două ore pe noapte, un somn neodihnitor, superficial, mintea îmi vuia de spaime şi de gânduri, (cred că lipsa somnului a fost cel mai cumplit moment, cel mai greu şi cel mai distrugător), mă gândeam mereu că am moştenit firea depresivă a mamei şi că acum mi-a sosit ceasul să înfrunt această moştenire. În plus, îl uram pe tata şi mă uram destul de mult şi pe mine însumi. Făceam tot ce-mi stătea în putere să mă salvez, pentru că eram îngrozit de ideea că o voi lua razna, însă, de fapt, mă oboseam, mă înfometam, mă distrugeam.

Am început să caut zile în şir pe internet, prin cărţi explicaţii, am devenit tot mai interesat să mă înţeleg, să înţeleg ce se întâmpla cu mine, îmi puneam şi eu singur tot felul de diagnostice, şi îmi făceam mult rău obosindu-mă mereu, agăţându-mă de tot felul de teorii care explicau devieri psihice şi boli generale, iar nu persoana mea. Eram îngrozit, o frică teribilă pusese stăpânire pe mine, care mă paraliza, mă făcea să stau ascuns în casă, retras în activităţi solitare. Mă simţeam înfrânt de propria-mi viaţă, dezamăgit, lipsit de motivaţia de a mai trăi în felul ăsta şi, mă rog, tot felul de stări proaste şi fizice şi psihice. Aveam un dezinteres aproape total faţă de mine, nu mă hrăneam suficient şi regulat, nu aveam grijă de aproape nimic din viaţa mea. Mai trăiam dintr-un fel de inerţie şi ştiu că în acele zile nu am fost singur. Auzi Georgiana? Astăzi ştiu că nu eram singur în nebunia mea, am această certitudine într-un mod minunat şi cred că o vei avea şi tu în curând, dacă vei înţelege că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Ba, mai mult, când vei înţelege că Dumnezeu lucrează tainic cu fiecare dintre noi pentru a ne salva. E o mare bucurie asta! Şi o extraordinară descoperire a mea, eu care nu credeam decât în forţa mea de a mă salva. Când am descoperit că nu mă pot salva singur, cu mintea mea, citind cărţi, articole, făcând tot felul de lucruri care mai mult îmi agravau boala, a început, de fapt, vindecarea mea. Pentru că atunci am înţeles şi că aveam un orgoliu teribil care nu accepta că eu pierdusem controlul asupra vieţii mele. De fapt, toată moştenirea grea din partea părinţilor mei nu-mi era decât o scuză, adesea: aveam pe cine să dau vina şi cu asta, la revedere responsabilitate! Măi să fie, cum m-am mai păcălit ani de zile. Acum zâmbesc şi râd, dar am trăit luni întregi de coşmar.

Duceam o luptă pe viaţă şi pe moarte între două tendinţe: una de a mă distruge, pentru că uram o parte din mine, şi una de a mă salva, pentru că iubeam viaţa şi voiam să trăiesc. Maica Siluana m-a ajutat extraordinar de mult, i-am scris mereu ce se întâmpla cu mine şi îmi făcea bine doar să ştiu că e acolo cineva care mă asculta. Arareori îmi dădea sfaturi, şi nici nu-mi prea trebuiau, că eram încăpăţânat şi mândru, deşi nu recunoşteam. Dar la un moment dat, mi-a scris ceva care m-a scos mult din rătăcirile mele interioare. Îţi reproduc un pasaj din jurnalul meu:

Simt că încep să mă vindec de ură, ce ciudat pare minţii mele! Într-un mod cu totul neaşteptat. O întrebam pe M.S. aproape retoric: Oare dacă vrăjmaşul e atât de prezent în omul vechi, iubirea de vrăjmaşi nu se poate extinde şi asupra omului vechi, astfel încât, să-l topim de dorul lui Dumnezeu şi prin iubire? Mă aşteptam să-mi răspundă ceva de genul: nu, trebuie să iubim omul cel nou şi să-l urâm pe cel vechi. Dar, surprinzător, îmi răspunde: Ba da! Da, Călin! Fără iubire ne sinucidem, crezând că am ucis omul cel vechi! Şi apoi îmi spune că prin acest gând a reuşit să scape de dorinţa de a nu mai fi! Nu pot să exprim ce uşurare am simţit după aceste cuvinte. Parcă mi-a luat o greutate incredibilă de pe umeri: pentru că aveam impresia că trebuie să duc până la moarte povara urii părţii rele din mine, că nu trebuie să fac nici un compromis cu omul cel vechi. Ori acum, ştiu că pot face compromisul iubirii, prin iubire, şi nu iubirea mea, căci eu fără iubirea lui Dumnezeu nu sunt nimic - chiar şi încăpăţânatul, mândrul, capriciosul, doritorul de slavă deşartă, lacomul, iubitorul de bogăţie, leneşul, mâniosul, depresivul din mine se deschide şi se vindecă.

Am început deci să mă vindec, am început să mănânc echilibrat, să merg duminical la biserică, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, să îmi fac cât de cât o ordine în viaţă şi treptat, am intrat într-un fel de rânduială. Ba chiar am înţeles că agitaţia şi obsesia mă duceau către pierzare. Aşa că am căutat mereu să-mi liniştesc mintea şi sufletul şi să evit să am tot felul de fixaţii şi mici obsesii. La început a fost greu, dar pe zi ce trece, rănile au început să mi se închidă şi chiar am descoperit bucuria de a ieşi din casă, de a mă plimba, de a mă linişti alături de oamenii cumsecade (a trebuit, e drept, să evit compania oamenilor care mă agitau şi care mă nelinişteau sau aveau o viaţă mai dezorganizată) şi, nu în ultimul rând, de a sta departe de orice păcat cu fapta, mai ales.

Dragă Georgiana, cred că fiecare om simte această teribilă lupta între omul cel vechi şi omul cel nou, pe care Hristos a venit să-i împace prin iubire. Unii numesc acest conflict schizofrenie. O fi ea boala schizofreniei serioasă în anumite cazuri. Dar, din câte am citit în cele ce ai scris, tu îmi pari doar un copil speriat, care a luat o greutate prea mare şi prea devreme pe umeri. Dacă ai încredere în bunul Dumnezeu, înţelegi că El de fapt, te va mântui. Ba chiar, El poate să-ţi împlinească şi dorul tău tainic, acela de a o mântui pe mama ta. Eu până nu am înţeles asta, nu am putut să-mi iubesc părinţii. Astăzi, chiar am ajuns să le comunic această iubire şi, ce bucurie! Părinţii mei, parcă se trezesc la o a doua viaţă, o viaţă a iertării, a liniştirii, a păcii, a înţelegerii.

Ti-aş mai scrie atâtea copil drag, Georgiana! Îţi dau o fărâmă din bucuria mea, din inima mea, din sufletul meu şi mă rog pentru tine!

Nu am cuvinte să-ţi spun ce bun este Dumnezeul nostru şi cât de generos este!

Călin Drăgan