În primul rând as dori să vă spun din tot sufletul că vă apreciez pentru munca pe care o faceţi în folosul tinerilor; mulţi ne putem pierde din cauza acestei lumi rele care încearcă să ne doboare, dar eu cred că se mai poate face ceva dacă vom căuta puţin în inimile noastre şi vom asculta glasul Domnului care ne cheamă atât de blând şi cu atât de multă iubire.
Mă scuzaţi că îndrăznesc să vă cer un sfat, tot în legătură cu aceste iubiri adolescentine care-i neliniştesc pe toţi, ştiu că aţi primit foarte multe mail-uri de genul acesta.

Aş vrea să vă povestesc puţin despre cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat până acum: acum un an am cunoscut un băiat cu care nu credeam că voi fi împreună, mai ales că el trecuse şi printr-o relaţie de câţiva ani buni şi încă suferea... La început am vorbit, ne-am cunoscut mai bine şi rămâneam surprinsă pe zi ce trecea de cât de frumos şi curat poate să gândească, de cât de frumos privea lumea şi aprecia lucrurile mărunte... pentru că nu ne trebuie prea mult ca să fim fericiţi! Încet, încet m-am îndrăgostit de el... am fost în dubiu dacă să încep sau nu o prietenie alături de el, de teamă să nu fiu rănită. Dar parcă o voce mi-a spus în sufletul meu: "Ai încredere, Adriana, fă ce-ţi spune inima!"... Şi am făcut!

Suntem de un an împreună şi am trăit cele mai frumoase momente ale vieţii noastre; Dumnezeu ne-a ajutat şi a fost cu noi în toate momentele: şi cele bune şi cele rele, ghidându-ne atât de frumos şi blând, chiar dacă de multe ori Îi greşeam. Eu îmi doresc din tot sufletul să nu facem pasul pe care-l fac majoritatea tinerilor de azi înainte de căsătorie... el mi-a spus că mă va aştepta cât va fi nevoie şi a crescut şi mai mult iubirea mea pentru el.

Mă înţelege în toate situaţiile: i-am spus că as vrea să respectam şi Posturile şi Sărbătorile şi a acceptat şi asta, însă îl văd că se mai întristează din când în când...

Dar mă frământă un singur lucru: noi mai dormim împreună şi mai sunt mângâieri care n-ar trebui să fie... însă ne limităm numai la asta... înţelege că încă nu vreau să fac pasul cel mare... Îi place să mă audă citind rugăciuni şi mi-a spus că de când m-a cunoscut i s-a luminat viaţa şi se apropie din ce în cel mai mult de Biserică, însă îi este frică să se spovedească, îi este teamă că va rămâne şocat de cât de multe păcate are. Nu ştiu cum să-l conving să se spovedească cât mai repede!! Am fost la Biserică împreună şi am simţit ceva nespus de frumos!!!

Mi se luminează sufletul, Măicuţă!! De când l-am cunoscut simt că m-am apropiat mai mult de Dumnezeu şi că mă rog mai des.

Oare este păcat să-mi doresc atât de mult să fim împreună toată viaţa şi să ne binecuvânteze Dumnezeu să avem o familie fericită şi să facem voia Lui pe cât putem?

Asta e dorinţa mea, Măicuţă: să-mi petrec toată viaţa alături de acest om: o viaţă frumoasă şi cât se poate de curată! Oare există vreo şansă?

Ştiu ca va fi voia Domnului, dar eu nu încetez să mă rog pentru asta şi nu vreau să-mi pierd nădejdea!

Ce-mi doresc mie îi doresc şi lui, poate chiar îmi doresc să-i fie mai bine lui decât mie, împărţim totul, suntem sinceri unul cu altul şi mi se umple sufletul de bucurie când văd că într-o lume ca aceasta mai este posibilă o iubire aşa frumoasă!

Greşim, Măicuţă? Vă întreb în legătură cu momentele în care suntem împreună, de care v-am povestit!

Vă mulţumesc mult că m-aţi ascultat!

Cu multă dragoste şi respect,

Adriana