Binecuvântaţi, Măicuţă.
Şi fiţi binecuvântată că v-aţi făcut timp să-mi scrieţi.
Ştiam că sunteţi plecată, nici nu mă aşteptam să primesc vreun mesaj de la dumneavoastră. Vă aştept cu drag şi răbdare să vă întoarceţi.
Până atunci, vă invit din nou, cu drag, să puneţi pe Site orice din relatările mele. Chiar dacă reacţiile mele sunt exagerat de emotive şi iraţionale, m-aş bucura ca alţii să aibă folos din suferinţele şi greşelile mele. Eu vă scriu tot ce simt şi gândesc pe de o parte pentru că ştiu că mă înţelegeţi, iar pe de altă parte pentru că acest seminar este, în acest moment, pentru mine, un exerciţiu de sinceritate. Şi las cu încredere pe mâna dumneavoastră mărturiile mele, să faceţi cu ele ce credeţi că e mai bine pentru mine şi pentru alţii. Fac şi ce m-aţi sfătuit în relaţia cu Luca, chiar dacă destul de poticnit şi clătinat, dar trebuie să spun că relaţia noastră e mult mai armonioasă şi mai plină de dragoste şi de bucurie şi cred, chiar de încredere. Sincer, eu simt că mai mult a lucrat Dumnezeu la asta, decât eu. Îmi mai spuneţi într-un mesaj să nu mă mai mint şi să nu mai mint! Sincer, asta nu e prea uşor de făcut. E mai mult decât o simplă minciună, e un fel de a fi şi de a trăi. Nu prea ştiu cum să fac asta, şi întotdeauna, atunci când am încercat să nu mai fac într-un fel, ci să fac altfel, să nu mai fiu într-un fel, ci să fiu altfel... am descoperit că am înlocuit o minciună cu altă minciună. Îmi mai spuneaţi că rugăciunea mă va învaţă ce să fac. Iar eu am înţeles din rugăciune că Dumnezeu ne transformă şi ne înnoieşte prin Sfântul Duh. Aşa că încerc pe cât posibil să-L las pur şi simplu să-şi facă lucrarea şi să nu mă mai pun eu contra. Până la urmă, cred că totul ar fi atât de simplu dacă am fi capabili să lăsam frâiele în mâinile lui Dumnezeu... dar ne e frică, sau nu ştim cum să facem asta... dar, cumva, simt că tot Dumnezeu mă învaţă să fac şi asta. În fine, prea multă filozofie. Adevărul e atât de simplu. Îl simt, e doar la o aruncătură de băţ. Aş vrea să ajung să-L trăiesc în mine, zi de zi, clipă de clipă.

Şi simt şi eu acum, că asta nu e posibil până nu scot cumva din mine toată durerea, suferinţa, supărarea şi furia care au copt atâţia ani în mine. Să ştiţi că eu vă povestesc aici toate lucrurile pe care le-am trăit, dar sincer, încă nu ştiu ce să fac cu toate aceste resentimente pe care le descopăr în mine. Am tendinţa să le pun la loc în "cutiuţa" din care le-am scos. Sincer, e un mare efort să le scot din mine, nu atât în sensul suferinţei pe care mi-o reamintesc cât... cum să spun... e ca şi cum ar fi prinse cu un arc de fundul sufletului meu. Eu traaaaaag de ele, reuşesc să le scot puţin la suprafaţă, iar când le dau drumul, arcul le trage în mod firesc la loc.

Îmi mai spuneţi să încep să o văd pe mama mea ca pe o victimă a unei violenţe mult mai mari decât a ei. În ce sens? Ce este această violenţă mult mai mare? Violenţa în care poate a fost şi ea crescută, violenţa pe care o moştenim din neam, violenţa "vrăjmaşului"?

Am stat în ultimele zile şi m-am gândit la neamul nostru. Şi am văzut, şi în partea mamei, şi a tatălui, multă violenţă, multă supărare, beţie, o sinucidere, multă furie... Numai când scriu toate astea şi parcă se lasă asupra capului meu senzaţia aceea de nor negru, ameninţător, plin de groază... ştiu că şi Luca are uneori senzaţia asta...

Mâine am să vă scriu o nouă "povestire".

Până atunci, Sărutări de mâini, Măicuţă şi mulţumim că ne pomeniţi în rugăciuni (eu una simt asta şi mă ajută foarte mult şi sufleteşte şi în viaţa de zi cu zi).

Cu mult drag,

Miruna