Fuga de realitate... și urmările ei

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sunt prin gimnaziu. Într-o zi, ni se spune să venim îmbrăcaţi în uniforma de pionier, cu toate insignele şi tresele pe care le aveam (nu mai ştiu pentru ce eveniment). Datorită mai ales primilor doi ani de şcoală, eu aveam nişte insigne foarte rare. (Îmi amintesc că mama chiar se zbătuse să le primesc). Eu eram chiar mândră de ele, era ceva cu care ieşeam în evidenţă, puteam fi remarcată în sensul pozitiv, mai ales că actualii mei colegi nu ştiau de ele. În fine, evenimentul ia sfârşit, noi ne schimbăm şi plecăm înspre casă. Eu plec împreună cu mai mulţi colegi, printre care şi o colegă de la o clasă paralelă (dacă-mi amintesc bine, o chema Livia).

Acum, cred că am mai povestit, dar mama îmi trasase foarte în detaliu drumul pe care trebuia să vin acasă de la şcoală. Între şcoală şi casa mea, era un parc frumos. Traversându-l, ajungeam mult mai repede, dar mama ne spusese să îl ocolim (nu era un loc rău famat, mai ales că zona era împânzită de agenţi de ordine, dar... aşa a vrut mama, poate încerca să ne protejeze). În general respectam ceea ce ne spusese mama, deşi de câteva ori încălcasem (cu mare frică) această interdicţie (atunci când eram în mare întârziere). În ziua aceea, colegii mei o luau prin parc, mai ales că unii dintre ei stăteau în nişte blocuri care erau practic în parc (noi stăteam vis-a-vis de acele blocuri, chiar la marginea parcului). Am hotărât să merg şi eu cu ei, mă simţeam tare prost să ocolesc de una singură parcul, în timp ce ei toţi mergeau direct. La un moment dat, înainte de intrarea în parc, Livia îmi propune să-mi ducă ea punga în care se afla uniforma împănată de insigne. Accept să i-o dau, nu atât că mi-ar fi fost foarte greu să o duc, cât mai mult pentru că am fost foarte uimită de acest gest de ajutor, şi mai apoi pentru că deja, de la vârsta aceea, eram incapabilă să zic "nu". Livia stătea oricum lângă blocul meu, aşa că mi s-a părut ceva extraordinar de frumos că vrea să mă ajute. Eu mergeam mai departe, discutând şi jucându-mă cu o parte dintre colegi, şi la un moment dat mi-am dat seama că Livia mersese foarte mult în faţă, aproape ajunsese acasă. Am strigat-o şi am întrebat-o unde e punga cu lucrurile mele. La care ea îmi spune ca mi-a dat-o şi apoi pleacă mai departe, intrând în blocul ei. Eu am înţepenit.

Aici eu am făcut un lucru care mă uimeşte prin iraţionalitatea lui. Logica, bunul simt şi adevărul ar fi trebuit să-mi urle tare în ureche că Livia nu-mi dăduse niciodată punga înapoi. Că ori o pierduse ea, ori o furase. Ar fi trebuit să alerg după ea, să o iau la întrebări. Dar, pur şi simplu, deşi creierul meu a raţionat pentru o fracţiune de secundă că punga rămăsese la ea, pur şi simplu a respins ideea că lucrurile ar putea sta altfel decât îmi spusese Livia şi automat, mi-am creat un scenariu intern, conform căruia pierdusem punga cu propria mea mână. Disperată, m-am întors din drum, am căutat, am ajuns până la şcoală. Căutam, căutam, căutam şi nici măcar o secundă nu am gândit "e imposibil să fi pierdut eu punga, din moment ce nu a fost la mine". În capul meu, fusese la mine şi eu o pierdusem, deşi, cumva, undeva în adâncul creierului meu, nerostit, ştiam că nu eu o pierdusem. Într-un final, m-am întors acasă, şi m-am culcat, îngrozită că va trebui să le spun părinţilor, sperând că la trezire, uniforma va fi în dulap, şi totul va fi fost doar un vis urât. Când m-am trezit, chiar îmi aduc aminte că am verificat dulapul cu speranţă. Bineînţeles că uniforma nu era acolo, aşa că, a trebuit în final să le spun părinţilor mei (erau amândoi acasă).

Trebuie să precizez că în copilărie pierdeam foarte multe lucruri şi eram pedepsită aspru (bătăi, urlete, jigniri). Cu o răceală superioară, cumva dezgustată şi cu o furie mocnită, tata m-a pus să ne întoarcem pe drumul pe care venisem acasă. (Mama îi predase frâiele situaţiei şi era doar un martor tăcut, dezaprobator - ce durea era că nu era o dezaprobare a lor faţă de ceea ce făcusem, ci faţă de mine ca persoană, faţă de felul meu de a fi, cel puţin aşa simţeam). Tot drumul m-au pus să merg în faţa lor, ceea ce mă făcea să mă simt foarte umilită (ei tăcând acuzator tot drumul). Bineînţeles că i-am dus pe drumul reglementar, chiar îmi aduc aminte că unicele cuvinte pe care le-au scos au fost "Sper că tu nu ne duci pe aici, în timp ce de la şcoală ai venit prin parc".

Bineînţeles că nu am găsit nimic. Ne-am întors acasă în aceeaşi tăcere apăsătoare, de parcă murise cineva. Şi aceeaşi tăcere sobră şi morbidă a plutit în aer toată seara, de parcă cel puţin omorâsem pe cineva. Eu ardeam de ruşine. La un moment dat, l-am deranjat cu ceva pe tata, dar sincer îmi aduc aminte că mi s-a părut un pretext ca să-şi verse nervii. Şi mi-a dat o palmă, singura palmă pe care mi-a dat-o tata: "Tu nu-ţi dai seama că azi ai pierdut lucruri în valoare de...?" (Nu avea nici o legătură cu lucrul care îi făcuse să-i sară ţandăra, d-asta spun că a fost doar un pretext ca să-şi verse nervii). M-a şocat atât de tare că tata m-a lovit, încât am făcut pe mine.

SENTIMENTE DISTRUCTIVE

Incapacitatea de a spune "nu", auto-învinovăţirea pentru ceva ce nu era vina mea, incapacitatea de a înfrunta situaţia şi adevărul, incapacitatea de a spune lucrurilor pe nume, frica de un eventual conflict, crearea unei false realităţi pentru ascunderea faţă de mine a acestor incapacităţi, trăirea minciunii până la identificarea cu ea, umilinţa, frica de reacţiile celor din jur faţă de greşeala mea, sentimentul că nu mă mai pot controla (începusem să am stări de desprindere de realitate, similare cu ale drogaţilor, îmi era din ce în ce mai greu să mai discern, să mai judec, să mai hotărăsc, poate că pur şi simplu renunţasem, pentru că orice iniţiativă sau părere proprie era discreditată sau pedepsită, şi atunci am început să trăiesc într-o stare de semi-somnolenţă, în care conjunctura şi deciziile celorlalţi hotărau ce să fac eu, ce să gândesc eu), fuga de realitate, ascunderea, dorinţa de a dispărea, de a mă neantiza, pentru că nu mai suportam, nu mai aveam putere să mai îndur, dezamăgire.

URMĂRI

Toată viaţa mea am fost dispusă să accept învinuiri, chiar şi false, numai pentru a nu fi nevoită să fac faţă unui conflict. Acceptarea afirmaţiilor celor din jurul meu, fără nici un fel de discernământ (consider din start ca fiind adevărat tot ceea ce îmi spune o persoană, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, de filtrare, distorsionând chiar în capul meu realitatea). Desigur, aceste urmări nu sunt ale evenimentului pe care l-am povestit, ci ale modului în care s-au purtat părinţii mei, dar ceea ce am povestit pune în evidenţă aceste tendinţe ale mele. O urmare directă ar fi faptul că tata a trecut în acea zi din tabăra aliaţilor, în tabăra inamicilor. Mă mai dezamăgise şi cu alte ocazii, dar cred că aici a fost picătura finală. Nu îmi neg partea mea de vină, în această situaţie, dar cred că reacţia lor era mult, mult, mult exagerată. Şi poate nu ar fi asta, dar era o reacţie golită de sentimente. Nicăieri, în toate amintirile mele, nu-mi aduc aminte să fi simţit dragostea lor. Puteau să fie furioşi, supăraţi pe mine, dar... să fi simţit şi dragostea lor. Când eram mai mică simţeam dragostea tatei, dar, cam începând cu această perioadă, nu am mai simţit ca tata să mă iubească. Încet-încet, iubirea lui s-a transformat în pretenţii, pretenţii şi iar pretenţii, pe care dacă nu le împlineam, eram vrednice de dispreţ. Poate că aşa fusese întotdeauna, dar până atunci fusesem prea mici ca să îşi manifeste el pretenţiile lui. Şi atitudinea aceasta m-a însingurat şi mai tare.

SENTIMENTE

Cred că sunt furioasă nu numai pe ai mei, dar şi pe mine.

SPOVEDIT
Da.

Miruna

Miruna

pentru încuviinţarea să pun pe site şi această mărturie a ta. O consider foarte importantă pentru mulţi dintre copiii şi tinerii care nu ştiu cum să se apere de frica de confruntarea cu realitatea dură sau crudă a vieţii în care s-au născut şi sunt crescuţi. E o frică moştenită şi cultivată de părinţii noştri, mai ales de ai voştri, centraţi pe voi ca pe nişte obiecte destinate să le împlinească aşteptările sau, cel puţin, să nu le stingherească prea tare confortul şi aşa zdruncinat de propria lor viaţă.

Nu-i acuz şi nu-i judec. Dimpotrivă, le plâng durerea aşa cum am plâns-o şi pe a mea şi o plâng şi pe a voastră. Dar consider că pot face ceva pentru ca această durere să nu fie în zadar, pentru ca ea să-şi împlinească rostul ei de a ne trezi la realitate. Da, durerea este ceasul deşteptător din somnul unei vieţi somnambule. Ea ne arată că nu suntem în rai şi că raiul nu e pe acest pământ şi că raiul se zideşte de către fiecare dintre noi, dacă alegem să fim cu Cel ce "astăzi poate fi cu noi în Rai" dacă acceptăm să ne fie El Domnul şi Stăpânul nostru în această viaţă pe care nu putem s-o trăim decât în această lume, după legile ei. Dumnezeu nu S-a făcut om ca să schimbe legile acestei lumi, ci ca să ne dea puterea să ne purtăm cu ea şi cu legile ei ca El. S-o biruim primind biruinţa Lui, intrând în ea şi făcând-o a noastră. Lumea aceasta ne învaţă să fugim de durere, să o negăm, să o anesteziem şi să ne minţim. Aşa ne ţine robii ei. Domnul ne învaţă şi ne dă putere să o acceptăm, să nu ne împotrivim răutăţii ei, ci s-o trăim ca El şi cu El. Confruntarea cu realitatea aşa cum este, ne face mai întâi lucizi. Luciditatea ne arată că suntem vulnerabili şi neputincioşi şi ne împinge să căutăm puterea care ne lipseşte. Iată oferta lui Dumnezeu: puterea Lui dăruită de El Personal, de chiar prezenţa Lui în noi şi în viaţa noastră. Oricât de târziu ar veni această deşteptare, nu va fi prea târziu. Dumnezeu ne scoate mereu în cale omul Lui, gata să ne arate Calea. Numai să avem ochi de văzut şi urechi de auzit. Dacă alegem să fim orbi şi surzi, El nu Se supără, ci revine, mereu şi mereu şi mereu. Nu El ne potriveşte suferinţele din viaţă, ci doar "profită" de ele ca să-I auzim chemarea şi să-I primim oferta!

Curaj, fetiţa mea iubită, şi-ţi mulţumesc pentru onestitatea cu care cauţi vindecarea.

Nici acum nu e târziu să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile noastre şi să învăţăm să-L chemăm pe Domnul în ele, oricum ar fi ele. Dumnezeu nu vrea să alegem un bine pe care nu-l cunoaştem, sau care nici nu e posibil, ci doar să fim cu El şi să facem poruncile Lui în orice alegere am face! Atunci vom învăţa ce este Binele direct de la El.

Cu drag mult şi deosebit respect,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar