Draga mea Iza,
Îndrăznesc un răspuns pentru tine, cu voia Domnului. Cred că ne e îngăduit să suferim pe urma a ceea ce noi numim iubiri ratate ca să învăţăm până la urmă Iubirea adevărată, spre care tânjim din fire. Suferim pentru că nu ne învaţă nimeni să iubim. Ar trebui să se predea măcar la orele de religie, dacă nu în alte cursuri din şcoală, ar trebui să se vorbească mai des despre asta în biserică. Şi poate ar trebui noi înşine, fiecare (şi eu sunt prima) să căutăm mai mult, să ne rugăm mai mult să aflăm răspunsul.

Poate avem nevoie să ne înveţe cineva mai degrabă cum NU se iubeşte decât cum se iubeşte; cum să distingem iubirea de atracţie, cum să nu confundăm iubirea cu teama de singurătate, cu nevoia de a intra în "rândul lumii", cum să nu ne mai temem de noi înşine, cum să fim oneşti cu noi şi cu celălalt, cum să nu (mai) acceptăm surogate, cum să ne păstrăm demnitatea - demnitatea umană şi demnitatea duhovnicească.

Eu nu (mai) cred în îndrăgostire ca în ceva esenţial. Cred în iubire şi cred că iubirea e complet diferită de îndrăgostire. Cea din urmă e emoţie (cel mai adesea iraţională, pe care nu o poţi explica şi care te poate "trăsni" când te aştepţi mai puţin). Iubirea e un dar, e asemănare cu Hristos, pentru că "Dumnezeu e iubire". Însă iubirea nu e basm, e (împreună) lucrare. Iubirea nu e emoţie, e stare a sufletului. Nu vine şi trece, dar nici nu rămâne dacă nu te îngrijeşti de ea, dacă nu te jertfeşti, dacă nu dăruieşti deplin, fără condiţii, fără teamă.

Dar asta nu înseamnă să te îngropi în suferinţă pentru ceea ce ţi-ai fi dorit să fie "subiectul" iubirii tale, pentru că iubirea nu e umilinţă.

Eu, pentru prima oară în viaţă, nu mă simt sfărâmată în faţa unei iubiri care ar fi putut să fie, dar nu e. Şi e de un dulce aproape iraţional ce mi se întâmplă. Poate toţi cei care citiţi veţi fi aflat deja ce urmează să spun, dar eu abia acum am înţeles (departe de-a fi la vârsta primelor iubiri).

Singurul lucru bun pe care l-am făcut e că am primit gândul trimis de Domnul, care mi-a spus să i le încredinţez Lui toate: teama, speranţa, spaima, durerea, cascada de bucurii şi emoţii, pe mine laolaltă cu ele, şi pe el. Toate, în fiecare clipă, aşa cum au venit. Să nu cer nimic, decât să se împlinească ceea ce îmi e spre mântuire mie şi lui, să nu ne minţim, să nu ne lăsăm amăgiţi, să primim voia Lui. Să nu mă ia de mână decât dacă va fi pentru a ne mântui alături.

M-am rugat, atât cât am putut, şi s-au rugat mai mult duhovnicul meu, alături de cei care mă poartă în inimă. Mi-am recunoscut neputinţa în a alege şi I-am cerut Lui să aleagă pentru mine. Am fost convinsă că nu o să ştiu să văd limpede dincolo de emoţii şi L-am rugat să îmi deschidă ochii, mintea şi inima.

A fost scurt şi intens. În prima zi întreagă petrecută împreună un NU adânc s-a aşternut între noi. Simplu, firesc, limpede.

Şi spun că e iraţional să nu sufăr, pentru că m-am înşelat cumplit - el nu e nimic din ceea ce ar trebui să fie un potenţial soţ creştin, nu e nimic din ceea ce ar trebui să fie un prieten, un amic, nu a avut nimic din delicateţea sau măcar bunul simţ laic. A avut toate premisele să mă rănească şi parcă chiar şi-a dat silinţa să o facă. Şi totuşi, mă uimesc în continuare că nu a reuşit. M-am temut că mă voi sufoca în singurătate şi durere încă o dată. Dar aproape inexplicabil am simţit nişte mâni nevăzute care mi-au apărat inima de orice gând ar fi putut s-o rănească. Eu am învăţat ceva esenţial despre mine cu ocazia asta (e lecţia mea şi nu mă aştept să se verifice în altcineva), dar îndemnul e acelaşi: încredinţează-I Tatălui tău fiecare gând, fiecare lacrimă, fiecare emoţie. Vorbeşte-I chiar dacă îţi pare că nu înţelegi ce îţi răspunde. Vei afla tâlcul până la urmă, chiar dacă va fi altul de fiecare dată. Şi nu zăbovi prea mult în suferinţa asta, pentru că îţi întârzie călătoria spre iubirea adevărată, care nu trebuie neapărat învăţată alături de un bărbat, dar pe care s-ar putea să o afli în felul ăsta.

Bucură-te că ţi-a rămas în inimă mai degrabă decât să încerci să-l scoţi de acolo cu forţa, iar când îţi revine în gând, încredinţează-l Domnului, fără prea multe detalii. El, care le ştie şi pe cele mai ascunse ale noastre, ştie ce e de folos fiecăruia.

Te îmbrăţişez,

Fii binecuvântată!

Ioana