Iubită Măicuţă,
M-a emoţionat într-un mod plăcut mesajul tău de pe site şi a mişcat ceva în mine...

Am înţeles că atâta vreme cât lupt să fiu cu soţul meu, dar o parte din mine nu mai vrea să fie cu el, opunându-se de fapt, mă scindez, obosesc, nimic nu se întâmplă. Nimic nu poate merge în viaţa mea dacă nu aleg. Dacă nu am credinţa totală că Dumnezeu va pune în Calea mea ceea ce am nevoie. Mi-a dat atâtea semne, m-a tras de mânecă de atâtea ori şi eu tot mă încăpăţânam să mai aştept. Ce? Să nu mă abandonez Lui. Deşi, mental, am făcut-o de mult...

Şi iar m-am rugat la colţişorul meu de icoane cu lacrimi în ochi să mă pot lăsa. La atât s-a redus totul. Să mă pot abandona. Am rugat-o pe Maica Domnului să am cu adevărat încredere, să nu mai spun din vârful buzelor, că ea mă ocroteşte şi nimic rău nu mi se poate întâmpla.

Şi am ales. Conştient. Minunea s-a produs în mine.

Am devenit brusc asemenea unei bule de săpun care pluteşte dusă de vântul pe care-l suflă El. Şi am fost inundată de bucuria pe care o simţeam când Andrei era mic, îi făceam baloane de săpun şi el râdea cu toată guriţa, cu toată faţa lui, chiar şi când baloanele se spărgeau. Făceam altele şi o luam de la capăt şi râdeam, râdeam, eram bucuroşi.

Şi da, am văzut că în imaginea asta eram toţi trei.

Şi am ales din nou. Să moară ego-ul meu în relaţia cu soţul meu şi să-L las pe El să-mi spună ce să fac... I-am spus şi lui că am obosit, nu mai vreau să mă războiesc cu el şi el mi-a mărturisit acelaşi lucru, că am greşit amândoi, dar mai avem o şansă... Şi, când l-am mângâiat m-am gândit la El şi la Taina Cununiei prin care El ne ghidează. Şi, dintr-odată, totul mi s-a părut posibil...

Apoi au apărut paraziţii: neîncrederea, amintirile, regretele etc., ceea ce zace în mintea mea şi dorea să mă încorseteze din nou. Dar le-am observat, am acceptat că ele există, că multe mai are Dumnezeu de lucrat cu noi, dar El poate ceea ce noi nici nu bănuim cu mintea noastră omenească.

Şi am ales să nu mă mai las încătuşată în capcana minţii şi de câte ori vreun parazit vrea să mă smulgă din bucuria pe care Dumnezeu a vrut să o trăiesc, să conştientizez, să accept că, da, există acest parazit, dar Iisus miluieşte, iartă, şterge prin binecuvântarea mea. Şi atunci mă pot bucura deplin şi pot învăţa, uşor-uşor să o transmit şi celor din jurul meu.

Şi acum chiar simt, Măicuţă, că Dumnezeu îmi va arăta ce să fac şi îmi va da ceea ce am nevoie atunci când va fi momentul. Şi sunt profund recunoscătoare şi îmi vine să plâng şi să râd în acelaşi timp... De bucurie!!

Te îmbrăţişez cu mult drag şi mulţumesc pentru tot binele ce mi l-ai făcut ajutându-mă să ajung până aici,

Mihaela