Întoarcerea nu este posibilă la modul real decât prin pocăinţă. Sună atât de metaforic, atât de bisericeşte, dar aici este cuprinsă o realitate cât se poate de concretă: există mişcări de cădere ale sufletului, care deschid în noi posibilitatea permanentă ca răul să ne cuprindă adesea, după bunu-i plac. Nu reuşesc acum - şi simt atât de acut limitele limbii, ale limbajului - să exprim altfel acest gând, decât utilizând cuplurile: cădere-ridicare, deschidere-închidere. Părerea de rău, pocăinţa, dar nu ca o formă greşit înţeleasă (de către mine, până mai ieri) de autoviolenţă, autoagresivitate, autoprivare abuzivă şi drastică, ci ca re-deschidere către bine, pune sufletul în mişcare într-o direcţie opusă, adică îl ridică. Şi nu cu de la sine putere, ci prin Har. Pocăinţa închide poarta răului şi, simultan, deschide printr-o mişcare (atât de simplă!) fereastra către lumină, către bine, către Dumnezeu, către Domnul Hristos întrupat. Ce ciudat: noi credem că pocăinţa înseamnă o constrângere exterioară şi interioară, o bruscare a sufletului, o retezare a plăcerilor dinspre exterior înspre interior. De fapt, pocăinţa vine dinăuntru în afară. În greacă, pocăinţă se zice metanoia, ceea ce exprimă atât de bine esenţa actului: schimbare, reorientare a sufletului către har, către Duhul Sfânt, către Dumnezeu. De aceea, în această înţelegere greşită, ne apucăm adesea să facem pocăinţă de capul nostru, după regulile noastre, după interdicţiile noastre personale, şi apoi ne revoltăm că nu avem nici un rezultat, că sufletul rămâne la fel de bolnav. De fapt, pocăinţa este atât de simplă: nu e nici un efort supraomenesc implicat, nu e nimic din ceea ce mintea noastră sau diavolul ne sugerează pentru a amâna totul. Nu trebuie decât să te opreşti o clipă în faţa unei icoane (nici măcar icoană nu este necesară) şi să spui: Doamne, am luat-o pe căi greşite, am luat-o razna, m-am încurcat, m-am rătăcit, am greşit sau orice altă formulă extrem de scurtă găsim de cuviinţă sau ne e la îndemână. Ajută-mă, îndrumă-mă!

De aceea, pocăinţa ca şi poartă către Înviere este posibilă într-o fracţiune infinitezimală de timp: tâlharul de pe cruce. După acea fracţiune de secundă extraordinară, în care sufletul nostru s-a răsucit către Dumnezeu, tot ceea ce urmează nu este decât o permanentizare a pocăinţei, o adâncire a bucuriei de a fi cu Dumnezeu, în braţele Lui, de a ne întări în bine prin Sfintele Taine, de a ne fixa în libertatea lui Dumnezeu, de a ne elibera tot mai mult şi mai mult din legăturile păcatului, de a respira cu ambii plămâni aerul curat, de a înota cu ambele braţe, de a alerga cu ambele picioare. Atât de des uităm că în pocăinţă Dumnezeu nu este un scop intangibil, la capătul Drumului, ci este prietenul nostru, tovarăşul nostru de drum, El ne însoţeşte şi vorbim cu El în rugăciune, în acest drum al reîntoarcerii.

La pilda Fiului Risipitor revin mereu, ca şi cum toată viaţa mea e cuprinsă acolo. Pildele Mântuitorului sunt atât de puternice, au un conţinut atât de adânc încât pot cuprinde în sensul lor întreaga istorie. Mi-a plăcut mult cândva ideea ontogeniei care recapitulează filogenia. În noua lumină a Evangheliei, simt că întreaga istorie a umanităţii e cuprinsă în pilda fiului risipitor. Şi, la nivel individual, viaţa mea.

Mi se pare că Evanghelia şi implicit Tradiţia nu lasă rest. În Taina Iubirii de Dumnezeu şi de aproapele este cuprinsă toată lumea. Încep să înţeleg puţin mai bine (cumva mai adânc, cu sufletul, cu inima) că Tradiţia nu este ceva separat de Sfânta Scriptură, nu este un univers existent în sine, autoexistent, ci este implicată de Revelaţie şi deci de Sfânta Scriptură. Renunţând la Tradiţie, de fapt, majoritatea cultelor nu au făcut o greşeală capitală, ci doar s-au re-expus (inutil) căderilor şi ereziilor pe care unitatea iniţială a Bisericii a avut forţa şi logistica să le învingă prin împreuna lucrarea cu Sfântul Duh. Ne putem mântui în afara Tradiţiei, ca posibilitate. Dar riscurile sunt uriaşe, deoarece pentru fiecare suflet vrăjmaşul duce o luptă teribilă. Iar la final, dacă va birui, dacă acel suflet se va mântui în afara Tradiţiei, acel suflet va descoperi că a dus individual lupta dusă de Sfinţii Părinţi, va înţelege deci că nu a făcut decât să reitereze întreaga Tradiţie în anii vieţii lui. Şi că Dumnezeu a fost mereu, pas cu pas, alături de el.

Călin