Sărut mâna, Măicuţă!
Uitaţi că am ajuns şi la săptămâna a şasea de "binecuvântare". Recunosc că săptămâna asta nu am fost aşa harnică la binecuvântare. Cumva parcă dispoziţia mea sufletească a fost alta... sau poate doar un pic îndepărtare de Dumnezeu.

Însă Dumnezeu tot a lucrat. Week-end-ul ăsta am fost înconjurată de mesaje de iertare, de iubire a aproapelui. Parcă oriunde mă întorceam cineva spunea ceva, făcea ceva ce îndemna la iertare, la iubire de aproape.

Mă uit la mine numai. Greşesc în faţa lui Dumnezeu, sunt leneşă în trăirea mea duhovnicească. Şi apoi, lucrurile astea mă rănesc pe mine. Dumnezeu nu are nevoie de efortul meu sau ca El să mă ierte. El nu e ca mine, să facă seminare de iertare ca să poată ierta, să poată iubi, să nu moară sufleteşte. Nu, El mă iubeşte deja. Eu sunt cea care are nevoie de iertare, de efort duhovnicesc, de luptă, de pocăinţă. Pentru că lipsa lor îmi omoară sufletul meu. Şi apoi sufletul se răceşte, devine surd, devine rece, devine crud. Şi apoi începe iadul.

Ei, dacă eu fac asta... deşi ştiu mult mai multe lucruri duhovniceşti decât ai mei. Eu ştiu că Domnul e bun, că iartă, eu ştiu ce importanţă are pocăinţa, mărturisirea, împărtăşirea, pe când ai mei nu ştiu toate astea. Şi eu tot continui să mă depărtez de Dumnezeu, să aleg iadul. Ei, ai mei nici nu ştiu că aleg iadul. Pentru că ei o fac în neştiinţă. Lor li se pare că aşa e viaţa lor. Şi atunci, cum să cred eu că ei aleg să mă rănească? Nu, ei o fac pentru că nici nu au conceptul răului pe care îl fac.

Eu până acum nu înţelegeam răul care provine din ridicatul vocii la cineva, din cuvintele pe care la spunem la nervi. Normal că ştiam că nu e tocmai bine. Dar toată lumea face asta... nu mi se părea că rănesc aşa mult. Mi se părea o chestie de moment... ţipi, te enervezi, te împaci şi gata. Ei, tot week-end-ul ăsta am înţeles că nu e aşa. Pentru că fac seminarul, am văzut că toate rănile mele au venit din cuvinte, din ţipete. Nu din mai mult. Şi am înţeles că ceea ce spunem la nervi afectează sufletul de lângă noi aproape ireversibil. Persoana la care ţipăm nu se va întoarce vreodată să analizeze momentul (decât dacă poate face seminarul de iertare... şi din proprie experienţă pot să spun că şi atunci e greu, pentru că nu ne putem aminti fiecare lucru mărunt, deşi fiecare lucru mărunt ne-a provocat durere) şi nu va putea ierta niciodată răul acela... Şi, în consecinţă, nu va putea vindeca rana niciodată. Ţipând, fiind răi, îi blocăm pe ceilalţi în suferinţă. Îi blocăm într-un iad din care nu vor putea ieşi. Pentru că nu vor şti de prezenţa rănii, nu vor şti că trebuie vindecată. Va fi numai ca un cancer ascuns care va roade încet-încet, până când vor apărea simptomele mari: criza sufletească. Şi drama este că nu vor şti măcar care e sursa... vor trăi criza şi vor crede că îi caracterizează, că e parte din ei. Nu îşi vor da seama că sunt simptome ale unor răni.

Drama cea mai mare e voalul de pe ochii noştri spirituali, ignoranţa noastră în ceea ce priveşte sufletul nostru. Atunci când facem rău şi nici nu ştim ce facem. Şi apoi răul se întoarce asupra noastră! E mult mai dureros să nu ştii că greşeşti, să nu ştii că suferi, să nu ştii de ce suferi.

Georgiana