Dragă Ştefania, şi eu în relaţiile mele cu oameni de altă confesiune (cu persoane de altă religie nu am legături) am aceeaşi tendinţă, de a trata omul cu respect, cu înţelegere şi cu... aşteptare. Uite, am o prietenă care e baptistă. Un om ales. Totuşi s-a simţit jignită atunci când a aflat că noi considerăm că doar Ortodoxia este calea cea dreaptă. Sau că noi am putea spera că ea se va întoarce. Totuşi atunci când i-am spus că eu o consider ortodoxă (am afirmat asta pentru că are un comportament demn de un creştin ortodox câteodată) a spus că i-am făcut un compliment.
Ce am eu de zis: uneori cred totuşi că greşesc alimentând aşa o prietenie. Pentru că în Biblie scrie "de omul eretic, după prima şi a doua mustrare, depărtează-te". Şi, în general, în Biblie şi apoi la Sfinţii Părinţi, vedem o atitudine foarte tranşantă faţă de dreapta credinţă. Adică spun răspicat omului care greşeşte că... greşeşte. Sfântul Nicolae i-a tras o palma lui Arie, deşi a rămas pentru noi model de blândeţe. Deci nu se exclud. De ce această atitudine? Pentru că păcatul ereziei este foarte mare. Un duhovnic bun, pe care l-am auzit predicând spunea că este cel mai mare păcat, mai mare decât crime, desfrânări etc. De ce? Tot el a dat explicaţia, pentru că din acest păcat foarte greu se mai ridica omul. E un păcat pe care nu îl mai părăseşte. Oare nu este păcatul împotriva Sfântului Duh, de care vorbeşte Hristos?

Un sfânt, cred că Sfântul Simeon, spunea că ereticii sunt fraţi întru aşteptarea dragostei noastre.

Ce înseamnă asta? Că noi așteptăm ca ei să se îndrepte, că atunci ne vom putea manifesta dragostea faţă de ei. Abia atunci cred că vom putea fi prieteni.

Post cu folos tuturor!