Sărut mâna! Fiţi binecuvântată, măicuţă! Ce mai faceţi?
Ştiu că nu v-am scris de mult-mult timp. Dar la cititul mesajelor de pe site nu pot să renunţ, că altfel e de rău.

N-am fost chiar atât de leneşă şi de nesimţită pe cât se putea şi aicea cred că au lucrat rugăciunile dumneavoastră şi ale celorlalţi de pe site.

Duminica trecută am reuşit să ajung la biserică la Bruxelles. Biserica în sine încă nu e în folosinţă, slujbele se ţin într-o cămăruţă de lângă biserică. Am ajuns puţin mai târziu, eram nervoasă că ne-a luat multă vreme să plecăm, să găsim strada pe GPS (eu de fapt greşisem numele străzii, olandeza asta, uf!...), în oraş se circula cam greu, etc., etc...

Dar am intrat în cămăruţa aia albă unde erau adunaţi vreo 30-40 de oameni, am auzit cântările şi... o uşurare teribilă... ACASĂ, maică, ACASĂ!

Cred că ar trebui să plece toţi pe undeva departe măcar din când în când să vadă ce înseamnă Biserica!

Pentru mine a fost o bucurie enormă să văd că la peste două mii de kilometri slujba se ţine exact în felul şi în ordinea în care îmi amintesc eu, oamenii se aşează în genunchi când aud Crezul sau Tatăl Nostru, părintele ţine predica, la loc de cinste e icoana Maicii Domnului, bărbaţii stau la dreapta şi femeile la stânga, copiii sunt împărtăşiţi primii... Vorbesc prostii? Îmi dau seama că astea sunt aspecte exterioare, dar nu pot să descriu ce aduc ele în interior.

Astăzi n-am ajuns la biserică (n-am vrut destul), dar am văzut Sfânta Liturghie on-line pe site-ul comunităţii române din Belgia, ce bucurie iar!

O fetiţă micuţă, de 3-4 ani după ce a primit Sfânta Împărtăşanie i-a zis părintelui "dank u!" adică, vă mulţumesc! Mi s-a părut nemaipomenit că părinţii aceştia îşi aduc copiii la biserica ortodoxă, chiar dacă ei sunt născuţi aici şi sunt belgieni!

Biserica de care vorbesc e o veche biserică catolică ce se restaurează şi se transformă în una ortodoxă, toată munca şi toate materialele sunt ale enoriaşilor, vă daţi seama ce înseamnă asta? Oameni care îşi sacrifică veniturile şi sâmbetele ca să deschidă o biserică! Mi se pare fenomenal!

Îmi amintesc de Exupery care zicea că o civilizaţie se clădeşte pe ceea ce li se cere oamenilor, nu pe ceea ce li se dă. Cam aşa e şi cu comunitatea ortodoxă. În satul meu la biserică merg numai babele, pentru că biserica e acolo dintotdeauna, n-a fost închisă nici în timpul comunismului, iar aici vin oameni de la zeci şi sute de km că să ridice o biserică şi să se roage în ea. Poftim!

Ţineam neapărat să vă mai povestesc cu seminarul, mai precis cu sesiunea 7. M-am tot chinuit s-o fac. Şi într-o duminică (ziua mea e duminică, de fapt luni, că o fac mereu pe la 12, 1 noaptea) cum eram eu tare supărată pe viaţă şi capul meu prost era plin de frământări şi mă durea ceva înăuntrul meu, mă durea tare, dar împrăştiat, nimic pe care să pui degetul să zici - aici!

Şi am tot încercat eu să sap până la rădăcina durerii mele să văd ce mă împiedica, de ce tot dau înapoi în ciuda efortului de a merge înainte... Şi am realizat că e o atitudine învățată din copilărie, atitudinea de "totul e rău, merge spre mai rău, mai bine n-o să fie că nu e de unde", sintetizat - "speranţă nu este!". Şi am început să zic, Binecuvântat fii, Doamne, este speranţă! Tu eşti speranţa! Şi am tot zis aşa de câteva ori fără să mă gândesc la nimic în afară de ceea ce spuneam.

Şi în câteva minute m-am simţit uşoară. Uşoară cum n-am fost în viaţa mea. Nu mă mai durea nici capul nici în interior, nici nimic.

Nu îmi venea să cred. Am aşteptat puţin "poate îmi trece". Nu mi-a trecut, Maică! Şi era nu o abureală sau o autosugestie, era cea mai reală senzaţie fizică, m-am şi ciupit, credeţi-mă.

Îmi era bine şi uşor. Îmi era bine fizic, nu doar moral. Mie mi-a făcut Dumnezeu ca lui Toma necredinciosul, poftim, pune degetul şi simte, dacă nu crezi, încăpăţânată şi nesuferită ce eşti!

Vă îmbrăţişez mult şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că v-a scos în calea mea.

Cu drag,

L.