Sărut mâna, Măicuţă Siluana!
Vă rog să nu vă îngrijoraţi pentru mine, sau supăraţi pe mine… Ştiu că au trecut câteva săptămâni bune de când trebuia să-mi fi făcut şi temele pentru Sesiunea a doua. Am avut motive atât subiective cât şi obiective să nu pot termina şi trimite temele. Pentru că mi-a fost greu şi cu aglomeraţia dintre frământările existenţiale care mă bântuie de când mă chinui, deşi nu suficient, să mă ţin de calea cea dreaptă, şi nu am avut nici prea mult timp liber şi din cauza pregătirii pentru bac, plus că după ce am făcut temele vreo patru zile, deşi nu la rând, mi-am pierdut şi tot ce-aveam făcut până atunci pentru că am avut o problemă la calculator.

Dar acum vreau să vă întreb ceva care mă frământă, şi vreau să vă ştiu părerea deşi îmi dau seama că nu o să fie una favorabilă. Dacă simt că iubesc pe cineva, şi simt că poate chiar Domnul mi l-a adus în cale să-mi fie alesul pentru că mă simt pur şi simplu împlinită alături de dânsul dacă e să trăiesc în lume, atunci faptul că el este musulman contează mai mult decât faptul că suntem doi oameni care nu au simţit niciodată pentru nimeni ce simt unul pentru altul, şi că atunci când suntem împreună (deşi deocamdată virtual) ştim că trăim cu un scop şi găsim putere şi un rost firesc să luptăm pentru iubirea noastră? Domnul chiar nu îngăduie iubirea noastră, şi nu poate fi binecuvântată o căsnicie în situaţia noastră? Eu nu o să renunţ niciodată la religia mea, şi nădăjduiesc că poate el şi-o va schimba şi va deveni ortodox, dar dacă nu va renunţa nici el atunci cred că nu-mi rămâne decât să accept situaţia aşa cum e şi să urmez pe femeile care au reuşit să întemeieze o familie cu cineva de religie islamică dar şi-au păstrat şi religia lor, şi îşi educă şi copiii creştineşte. Ştiu că probabil credeţi despre mine că sunt capabilă să iau aşa nişte decizii pripite, deşi mai mult "teoretic", dar învăţ să fiu total responsabilă de deciziile mele, şi Îl rog pe Domnul să mă lumineze mereu să am putere să mă ridic atunci când greşesc prea tare. Dar acum, cât de mult greşesc? Greşesc că dăruiesc iubire celui care mă iubeşte la fel de mult, după toate prin câte ştiţi că am trecut şi în relaţia asta de care mi-aţi spus că a fost ca un drog, deşi pentru mine nu a fost o fugă de realitate, pentru că el mi-a adus mereu realitatea în faţă... Eu am fugit de realitate, în ultimii ani, prin păcate grele, pe care vi le-am mărturisit, şi pentru care acum pătimesc greu dar le primesc pe toate... Acum nu mai fug de viaţă, de fapt nu mai pot accepta nimic altceva decât real şi adevăr în tot ce trăiesc şi către ce aspir. Încă greşesc din obişnuinţă, şi mă revolt încă, dar mă întorc tot la Domnul, pentru că El mă primeşte întotdeauna, oricât de nevrednică mă simt...

Vă rog, spuneţi-mi câteva cuvinte, ca Domnul să mă lumineze prin Dumneavoastră! Dacă nu o să le primesc cu toată inima sau chiar deloc, poate îmi vor fi de folos în viitor.

Vă mulţumesc,

P

P.S. Bănuiesc că pentru prietenul meu de religie islamică nu este posibil să îl pun pe un pomelnic la Biserică...