Măicuţă dragă,
întrebarea sufletului meu, căreia nu-i găsesc răspuns:
Ce să fac cu gustul amar pe care îl am la amintirea păcatelor pe care le-am făcut?
Ştiu că ne-aţi învăţat să binecuvântăm, şi asta încerc să fac, pesemne că nu întocmai, pentru că nu am starea de eliberare pe care o aveam înainte, poate şi din lipsa exerciţiului. Deocamdată, mi-aş dori să conştientizez păcatele mele din trecut, gravitatea urmărilor lor, şi să nu mai le fac vreodată, şi mi se rupe inima când văd ce nestatornică sunt, şi ce repede cad, în cele mici, dar când vor veni cele mari, ce voi face...
Mă simt nevrednică de tot ce mi s-a oferit, şi în acelaşi timp trăiesc sentimentul contradictoriu, al singurătăţii, în spatele lui ascunzându-se nevoia de alinare, poate de alint. M-am săturat să-mi plâng de milă, totuşi mă răsfăţ cu tot felul de surogate, apoi mă cert...
Am speranţa că mă voi face bine cât de curând, dacă lupt încă o dată, şi încă o dată...
Mă iertaţi,
AMa
Draga mea dragă AMa
Dacă atenţia pe care o dăm păcatelor este una psihologică, gustul amar va dăinui mereu, pentru că nu putem să ne bucurăm de mizeria noastră şi orgoliul egoului nu suportă să fie aşa nevrednic. Dacă însă vorbim de atenţie duhovnicească, vom descoperi nădejdea pe care o avem în Domnul, încredere în iubirea Lui, conştientizarea micimii noastre şi a mizeriei noastre, în paralel, deodată cu mila şi iubirea Lui! Atunci, atenţia va fi pe Domnul şi nu pe noi şi Bucuria Lui va năvăli în noi!
Apoi, iertarea profundă a celor care ne-au greşit face cu adevărat loc în adâncul inimii noastre iubirii şi milostivirii şi bucuriei pe care ni le dăruieşte Domnul!
Da, plângerea de milă e tot o pornire a egoului! Şi ai luat hotărâre sfântă dacă vrei să nu te mai alini cu surogate! Curaj, fetiţa mea iubită!
Cu drag şi încredere,
M. Siluana