Sărut mâna, măicuţă!
Am în faţa blocului o mică grădină care e împrejmuită de un rând de copaci din aceia cărora le spunem "boscheţi". Şi în această grădină sunt doi copaci, un măr şi un cireş care îmi dau o lecţie foarte interesantă. Şi mărul şi cireşul sunt crescuţi din cotoare aruncare la întâmplare. Cireşul nu e foarte mare, dar de câţiva ani face şi fructe. Mărul e crescut efectiv între ramurile de boscheţi... mă şi mir cum a reuşit el să iasă la suprafaţă şi să crească dublu cât rândul de boscheţi. Primăvara e anunţată de floricelele roz din el, care arată superb.

Şi mă gândeam... indiferent de circumstanţe, indiferent câţi "boscheţi" ai de jur-împrejur, ai şansa să ieşi la lumină, să creşti viguros şi mare, ba chiar să faci flori mai frumoase decât orice altceva, deşi ai fost aruncat la întâmplare, în trecere... negândit, neprogramat, nedorit... dar crescut cu voia Domnului. Probabil lipsit de condiţiile propice: apă, soare (doar a stat mereu în umbra altor crenguţe), sol fertil. Normal era să moară.
Poate ar trebui să facem şi noi ca el, sau cum ne-a sfătuit părintele Arsenie: să nu mai fugim de cruce, să nu ne mai plângem de situaţiile tragice în care ne aflăm, pentru că ne aflăm cu un rost acolo. E voia Domnului să fie aşa şi acolo e prilejul mântuirii noastre! Plus că avem atâtea ajutoare: Măicuţa Domnului, Îngerul păzitor, etc. (pentru mine au avut un şi mai mare impact vorbele acestea, ştiind trecutul părintelui şi viaţa sa, o viaţă în care dacă Dumnezeu nu ar fi fost o realitate, nu ar fi supravieţuit prigoanei comuniste, nu ar mai fi dat mărturie puternică!).

De când privesc suferinţa ca pe legătura mea cu Domnul, toate merg ca unse, toate se aşează la locul lor.

Stăteam şi mă gândeam că dacă n-aş fi căzut, m-aş fi mândrit că sunt fără de păcat, aşa că m-au smerit căderile şi le iau ca atare. Mai ales că ştiu spre ce mă îndrept. Până acum nu aveam habar ce e mântuirea asta...

Până am aflat că e "accesul" într-o lume în care am să văd permanent copaci înfloriţi, în care nu există suspinare şi durere, e un loc pentru care merită să lupţi, să ţi-l doreşti, e adevăratul "acasă" de unde aparţinem cu adevărat. Bine, poate văd infantil acest "Rai", dar acum, la început de drum, aşa văd şi aşa simt.

Măicuţă, mulţumesc Domnului că v-a trimis ca o rază de soare în viaţa mea!

Vă îmbrăţişez! Irina