Dacă-l privim pe păcătos, în dispoziţia şi starea lui lăuntrică, vedem că uneori el este chiar priceput în multe, dar este orb faţă de lucrurile lui Dumnezeu şi de lucrarea mântuirii lui; că el, deşi se află necontenit cuprins de treburi şi de griji, totuşi este inactiv şi nepăsător cu privire la afirmarea voinţei lui, că el, deşi este simţitor, fără întrerupere, la feluritele nelinişti sau încântări, în inima lui însă, este cu totul nesimţitor faţă de tot ce este duhovnicesc. În această privinţă, păcatul a înfrânt toate puterile fiinţei lui şi în sufletul păcătosului predomină orbirea, nepăsarea şi nesimţirea. El nu-şi vede starea şi de aceea nu simte nici primejdiile stării lui; nu simte pericolul sau şi de aceea nu se îngrijeşte nici să scape de el. Lui nici nu-i vine în minte că trebuie să se schimbe şi să se mântuiască. El este deplin încredinţat, convins în mod neclintit, că se află în rânduială lui cuviincioasă, că nu mai are nimic de dorit, că toate lucrurile sale trebuie să rămână aşa cum sunt. Şi de aceea orice aducere aminte privitoare la un alt fel de viaţă o socoteşte de prisos pentru el, nu-i dă atenţie, chiar nici nu poate înţelege la ce i-ar folosi, se fereşte şi fuge de ea."
Sfântul Teofan Zăvorâtul