Sărut mâna maică!
Îmi amintesc că prima dată când am scris pe acest site aveam inima plină de durere, făcută firimituri. Acum înţeleg, că durerea mea era aşa mare, fiindcă eu în neştiinţa mea de atunci, sufeream pentru amândoi. Sufeream pentru traumele mele, dar şi pentru traumele celui care "mă rănise" (fără să vrea poate, fără să dorească sau fără să conştientizeze... poate era felul lui de a se apăra...). Sufeream şi nu ştiam să mă rog... suferinţa mea... a fost strigătul inimii mele către Hristos... aşa m-am apropiat de EL. Dumnezeu era acolo, lângă mine, lângă inima mea, aştepta doar să-I deschid "uşa inimii mele".

Este incredibil cum toate traumele suferite în copilărie (o copilărie în timpuri comuniste, când lumea s-a îndepărtat de credinţă şi biserică, când la scoală nu aveai voie să spui că ai fost la biserica de Paşti... cumplite vremuri...) şi-au pus amprenta pe sufletele noastre şi fără să vrem "rănim" sau "ne lăsăm răniţi" de alţi fii rătăciţi ai lui Dumnezeu.

Şi este incredibil cum în marea lui iubire Dumnezeu a luat inima mea făcută firimituri şi cu un strop din harul Lui... m-a făcut să-L simt... poate pentru prima dată… să simt că Dumnezeu există cu adevărat, era acolo cu mine. Era în camera mea şi mă învăţa să mă rog, să cer iertare, să strig după ajutor. În râul lacrimilor mele, lacrimi care mi-au spălat sufletul şi ochii, am văzut poate pentru prima dată măreţia creaţiei Lui.

Ne dă totul, toată iubirea Lui şi asta necondiţionat! Cine ar mai putea face asta? Nimeni, doar EL poate.

Suferinţele noastre nu sunt "pedeapsa" lui Dumnezeu pentru că am păcătuit. Nu, suferinţele noastre, sunt efectul păcatului nostru uman.

O, dacă am înţelege odată că toţi suntem atât de "legaţi între noi" şi păcatul nostru se răsfrânge asupra tuturor. De am înţelege că suntem toţi fraţi între noi şi fii ai lui Dumnezeu, indiferent de statusul social, intelect, etc.

Dumnezeu ne aşteaptă cu răbdarea şi iubirea Lui infinită "să vedem" că nu e bine ceea ce facem şi să ne întoarcem la EL. Nu doreşte de la noi, decât să ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi să respectăm poruncile.

Citind întrebările, frământările celor care vă scriu şi răspunsurile date de dumneavoastră simt cum mă îmbogăţesc duhovniceşte. De multe ori plâng pentru durerea lor sau mă bucur pentru credinţa lor. Sper să simtă cât mai mulţi acest lucru.

Noua lege: iubirea aproapelui ca pe tine însuţi.

Dacă noi, oamenii am reuşi să înţelegem această lege atât de simplă şi atât de complicată, atât de uşoară şi atât de grea.

Fiindcă, dacă noi oamenii dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, şi I-am cere ajutor Tatălui nostru şi nu ne-am lăsa pradă păcatului am reuşi să îndeplinim această lege a iubirii, lege care ar putea rezolva toate "problemele" noastre omeneşti. Se demonstrează cum "legile noastre omeneşti" se votează şi se abrogă, se modifică şi se completează cu o viteză uluitoare şi problemele rămân nerezolvate sau cu o rezolvare parţială, amăgitoare...

Dar noi, oamenii, chiar şi cei drepţi, nu suntem drepţi desăvârşiţi şi nu vom fi drepţi desăvârşiţi, decât după moarte dacă vom urma calea ortodoxă.

Fratele cel mare din pilda Fiului risipitor suntem noi cei care încercăm să devenim drepţi, cei care suntem creştini sau pretinşii creştini, care la cea mai mică "supărare" produsă de aproapele nostru, simţim nevoia să ripostăm, să ne apărăm, să-l certăm, să-i reproșăm, etc...

O lege uşoară şi grea, o lege simplă şi complicată... iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți...

Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne ajute să respectăm legea iubirii!

Doamne ajută.

Daniela