Am fost duminică la Sfânta Liturghie, că ăsta este canonul :)... Acum începe să-mi fie drag să merg acolo. În fine, nu e ceea ce vreau să zic. Şi am discutat cu părintele, simţeam că am nevoie de Spovedanie, cu inima împietrită. Ştiam că am greşit, dar încă nu-mi părea rău. M-a întrebat ce s-a întâmplat, m-am bâlbâit "păi era să cad... adică am căzut". Părintele se tot uita la mine. Aştepta un răspuns clar. Şi a sosit răspunsul singur, ca şi cum cineva mi l-ar fi suflat la ureche: "Părinte, am vrut să fac voia mea şi nu voia Lui Dumnezeu.". Părintele mi-a zâmbit, a zis "Asta e!" :) de parcă aş fi câştigat la loto :), mi-a făcut cruce şi după, mi-au venit lacrimile. Eu plângeam şi lumea se uita la mine... ce jenă... dar am simţit ce e dragostea şi mila adevărată... dragostea asta care a fost cu mine de când eram mică, Slavă lui Dumnezeu!!! Ce Creator minunat!!
Vă scriu, maică, vă scriu... nu ştiu cine ar putea să mă înţeleagă şi vreau să împărtăşesc. Într-o zi o să învăţ să ţin pentru mine...

Doamne ajută!

C.