Doamne ajută, bine v-am găsit!
Pe calea aceasta către Domnul, am senzaţia că sunt într-un roller-coaster (trenuleţul acela care-i poartă pe oameni pe tot felul de serpentine, când cu capul în jos, când mergi lin şi deodată o ia în jos cu 90 de grade), ceea ce e cumva minunat, pentru că descopăr mereu alte şi alte lucruri noi despre mine, dar în acelaşi timp trebuie să fiu şi foarte atentă, să cercetez cu mare atenţie ce se întâmplă în mine. Şi mă bucur că Domnul mă ţine de mână şi mă duce spre cunoaşterea de sine, încet, încet, că altfel nu aş putea face faţă. Întâi am descoperit că sunt egoistă, şi asta nu mi-a picat bine, doar aveam o părere mai bună despre mine sau cel puţin voiam să am. Dar nu simţeam deplin acest egoism, nici acum nu-l simt deplin, ci m-a luminat Domnul cu gândul, dar apoi peste puţin timp s-a lăsat ceaţa, şi nu mai văd lămurit. Mai târziu, mi-am dat seama că sunt mândră, dar tot prin ceaţă şi asta, doar mândria ne "abureşte" vederea duhovnicească ("fiind orbiţi la ochii sufletului, venim la Tine, Mântuitorule..."). Zilele trecute am avut neplăcuta surpriză (dar sănătoasă surpriză) să descopăr că sunt plină de iubire de sine. Mi-am dat seama că totul în viaţa mea se rezumă la a face ceva care, chiar dacă în aparenţă pare bun, în fond eu nu fac decât să-mi protejez confortul pe toate planurile şi să caut slava lumii. M-am gândit de la ce porneşte boala aceasta, şi am ajuns la concluzia că totul vine de la lipsa mea de curaj de a părăsi voile mele rele, de la frica de a mă răstigni, de la frica de a mă abandona necunoscutului, în mâinile lui Dumnezeu, de la frica de a oferi necondiţionat iubire, ca nu cumva celălalt să mă lovească când am garda jos, de la frica mea de a mă încrede în cuvântul lui Dumnezeu. Văd că în mine locuiesc două fiinţe, una pe care o creşte Domnul, şi care într-adevăr simte binele şi vrea binele şi ştie ce e binele, şi acest om vechi de care nu mai scap, poate din cauza neiertării celor ce mi-au greşit. Deşi conştientizez lucrarea lui Dumnezeu în mine, trăiesc drama faptului că omul vechi strică sau încetineşte ce lucrează Dumnezeu în mine. Câteodată pur şi simplu obosesc să-mi mai pun întrebări, să încerc să înţeleg ce fac şi de ce fac. Cunosc şi tăcerea din mine, e minunat să o ascult. Dar când vin valurile vieţii, încerc să scap de greutăţi, şi aici iar se vădeşte necredinţa mea. Iubirea de sine e piatra mea de poticneală. Duhovnicul meu îmi zicea că sunt ca şi majoritatea oamenilor, care preferă să stea în confortul lor, decât să fie în adevăr.

Dacă am făcut seminarul iertării, pot să-l mai fac? Cum scap de această boală a iubirii de sine?

Dumnezeu să ne miluiască cu mila Sa, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea mai smerită fiinţă omenească.

A.