Sărut mâna, Măicuţă!
Zi de zi, când ajung seara acasă, deschid site-ul dumneavoastră cu o mare sete de a mai citi din mesajele, frământările celor ce vă scriu şi a răspunsurilor dumneavoastră şi, mai tot timpul mă întreb: oare când voi da la o parte lenea, frica de a mă uita acolo înlăuntrul meu şi de a vă scrie, pentru că nu există zi în care acest strigăt să nu îşi facă apariţia, însă nu-i dau ascultare. De ce oare? Cred că este o ispită asemănătoare cu cea pe care o am în unele duminici dimineaţa, când trebuie să mă trezesc să merg la biserică şi ceva parcă mă "ţine" în pat, o ispită care mă biruieşte adesea, pentru că nu am voinţă.
Nu aveţi idee cât de mult mi-aş dori să urmez seminarul dumneavoastră, şi mi-aţi mai spus-o şi dumneavoastră în puţinele dăţi în care v-am scris.
Ce să fac, măicuţă, să pot măcar începe lupta cu mine? Cum să încep să mă lupt cu mine atunci când bietul meu glas lăuntric mă îndeamnă să mă rog, iar eu nu-i acord nici o atenţie? Parcă mi-e frică să intru în mine şi să mă văd, timp în care mă complac cu felul meu cuminte de a fi, mergând la biserică, postind şi făcând unele fapte ale vieţii duhovniceşti doar din exterior, fără să le mai trăiesc, cum făceam odată? Parcă mă ţine ceva legată să nu intru în mine, să nu intru şi să scot lepra din sufletul meu.
Măicuţă Siluana, rugaţi-vă şi pentru mine, păcătoasa!
Să ştiţi că pe mine mă mângâie mult acest site, chiar dacă nu aplic nimic în viaţa mea din ceea ce citesc.
Sărut mâna,
M.
Draga mea M.
M-a impresionat mult mesajul tău şi profunzimea lui duhovnicească. Este deosebit de profund, pentru că ai numit în el trei vrăjmaşi care te împiedică să-ţi asculţi dorul inimii de a intra în tine ca să scoţi de acolo ceea ce simţi că ar fi o adevărată "lepră" a sufletul. Aceşti vrăjmaşi sunt: lenea, frica şi complacerea cu felul tău cuminte de a fi.
Ar fi interesant să ne ocupăm de fiecare în parte, dar nu e momentul acum. Acum aş vrea să vorbim puţin despre "muma" acestora şi a "tuturor relelor" pe care oamenii încearcă să le depisteze şi să le elimine, una câte una, prin psihoterapii sau chiar şi pocăinţă, fără să se lege de originea lor, de sursa lor care este necredinţa. Da, da, lipsa acelei credinţe-încredere în Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre şi al lumii întregi este originea tuturor relelor pe care le facem "de frică". Până nu conştientizăm că răul nu are nici o putere asupra omului dacă acesta renunţă la a se crede pe sine domn şi stăpân al vieţii sale, alegem mereu şi mereu să "facem ceva" ca să "scăpăm de ceva" sau ca să "nu cumva să păţim ceva"...
Originea răului în viaţa omului, a fiecăruia în parte, este aderarea liberă la sugestia îngerului căzut că Dumnezeu e undeva departe, sus, că nu e "chiar aşa de bun şi iubitor", ba, uneori e de-a dreptul sever şi răzbunător şi că El urmăreşte să ne pedepsească de fiecare dată când greşim şi, mai ales, să ne lase fără nici o plăcere şi bucurie pământească. De exemplu, El ar putea fi duşmanul plăcerii mele nevinovate de a zăbovi duminica dimineaţă în pat până la prânz, după o săptămână aşa de grea şi stresantă!
Dacă am urmări motivele pentru care nu ne rugăm sau nu ne ducem la Biserică, am vedea că ne recunoaştem în motivele "arhetip" ale celor care au refuzat să se ducă al ospăţul de nuntă al Fiului de Împărat! Ce au aceste motive în comun? Lipsa credinţei că Acela e Împăratul şi că viaţa mea are vreo legătură cu Ospăţul Lui. Ospăţul Lui pare un moft, pur şi simplu o pierdere de timp, pe lângă problemele mele! Şi aşa este şi va fi, până când omul se va dumiri că viaţa lui este darul Acestui Împărat şi că i s-a dat ca să facă din ea un Ospăţ de nuntă şi nu să-şi cumpere boi şi să-şi are ţarina... Boii, ţarina, plăcerea de a fi cu nevasta cea tânără şi iubitoare şi toate celelalte "probleme" ale omului sunt derizorii dacă nu sunt pregătire şi prelungire a Ospăţului de Nuntă!
Cum, cum, fetiţa mea, să facem noi să pricepem asta? Inima mea plânge de durere că am putea muri alergând după boi, sau jucându-ne cu mireasa sau mirele, fără să fi bănuit măcar sensul real al vieţii mele aici, pe pământ!
Dar nu deznădăjduiesc pentru că, iată, în fiecare omuleţ e o tresărire, o întrebare, un licăr de nădejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate şi să urmeze Celui Ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni şi nimic nu o mai poate lua de al noi dacă ne îndurăm să intrăm în ea.
Ce să facem pentru asta?
Să ascultăm glasul durerii, al neliniştii, al angoaselor şi depresiilor noastre şi, încetând să ne mai acuzăm pe noi înşine şi unii pe alţii, să lăsăm toate şi să luăm în serios făgăduinţele pe care ni le face Dumnezeul de care fugim.
Ei, fetiţa mea, dacă acum, oricare dintre noi, am fi grav răniţi şi am fi pierdut mult sânge şi viaţa noastră ar depinde de aflarea unui donator, ce n-am face, şi noi şi familia noastră şi prietenii noştri, ca să-l aflăm!
Şi dacă am crede cu adevărat că Viaţa lui Dumnezeu e viaţa noastră, oare, am face mai puţine eforturi?
Domnul să ne sporească şi nouă credinţa şi să ne primească în marea Lui iubire de oameni!
Cu drag şi respect,
M. Siluana