(...)
Măicuţa ne-a poftit la o soluţie: "Seminarul Iertării". Măi, ce pompos sună, mi-am zis la început! Dar să vezi că nu e la întâmplare. M-am gândit la sensul cuvântului seminar. Seminar înseamnă o activitate în cadrul unei facultăţi prin care studentul îşi lărgeşte, adânceşte cunoştinţele şi realizează anumite proiecte cu grad dificil de cunoaştere. Aha, deci Dumnezeu, Căruia m-am rugat să îmi dea o soluţie, mă trimite la Universitate! Gândul acesta m-a fericit, dar m-a şi responsabilizat, căci vreau neapărat să-mi iau diploma de absolvire: să înţeleg ce este Iertarea şi prin Iertare să ajung la Iubirea-Care-Vindecă! Fără Iertare nu există Iubire şi invers.

Ce să iertăm?

Eu am aflat, din sesiuni, că trebuie să mă iert mai întâi pe mine. La asta nu mă gândisem niciodată ! Din temele (proiectele) date, am înţeles cine sunt, de ce sunt cine sunt, de ce sunt cum sunt etc. În fine, lucrând la teme am conştientizat că trebuie să fiu extrem de sinceră, transparentă chiar! Nu mi-a fost deloc greu şi nici ruşine, pentru că Măicuţa nu judecă. Şi cu cât sufletul meu este mai bolnav (de patimi, de păcate) cu atât Măicuţa mă iubeşte mai tare. Căci şi sufletul are boli precum trupul. Aşadar am fost transparentă.

Apoi am fost perseverentă. Mi-am dat un timp pentru fiecare sesiune şi am făcut exact ce scrie că trebuie să fac şi am făcut. Am încercat să scriu cumva dinafara mea: să mă privesc cu detaşare şi să mă văd pe mine aşa cum sunt. Astfel am reuşit să fiu foarte sinceră. Am încercat să nu mă îndreptăţesc pe mine, ci să scriu întâmplările cum s-au petrecut şi patima mea. Am încercat să nu scriu fraze pompoase, ca astfel să mă pricep mai bine. Să ştii că nu am omis lucrul rău datorită căruia firea mea s-a stricat. Scormonind în mine, am dat de dureri intense. Pe care le-am scris. Simplu.

M-a ajutat şi cartea Meşteşugul Bucuriei, pe care am recitit-o în timpul seminarului şi din care mi-am tot notat pe caiet fragmente la care am revenit:

"Taina meşteşugului bucuriei este să facem din fiecare clipă epicleză";

"Acesta este meşteşugul bucuriei: vindecarea mea ca persoană";

"O altă piedică în trăirea bucuriei este sentimentul că noi nu merităm bucuria";

"O mare piedică în calea bucuriei este gândul că eu nu mă pot ierta";

"Problema nu se rezolvă decât prin iubire";

"Când eu văd păcatul la cineva şi nu plâng e semn că ochiul meu e bolnav";

"Să umblăm în vârful picioarelor printre trupuri, căci acolo, înlăuntru, este un suflet despre care eu nu ştiu nimic" !

"Mai întâi şi mai întâi să ne îmblânzim pe noi" - spune măicuţa. Să ne vindecăm pe noi!

Apoi mi-am adus aminte ce spunea un sfânt părinte, şi anume că omul cu sufletul sănătos nu vede în jurul lui oameni răi. Toţi sunt buni, toţi sunt sfinţi. Astfel mi-am dat seama ce grad are boala sufletului meu (acută, cronică) şi unde este el: este pe cale, este în afara ei, este aproape de ea, dar se chinuie etc.

Şi nu în ultimul rând rugăciunea. Rugăciunea transformă aici, lucrarea o face chiar ea, prin Duhul Sfânt. De aceea Seminarul este general valabil pentru zeci şi zeci de suflete şi totuşi atât de particular. Iată ce mai spune măicuţa în "Meşteşug": "Bagă-te în cuvintele rugăciunii. Cuibăreşte-te în cuvântul rugăciunii". Mai zice: "te va învăţa rugăciunea". Adică cum "mă va învăţa rugăciunea"? Îmi spune ea mie ce să-i spun omului care m-a jignit sau ce decizie să iau, sau încotro să îndrept viaţa mea? În realitate, cred că este foarte simplu: mă va învăţa să iubesc. Când eşti în Iubire, eşti în Domnul Hristos şi dintr-o dată toate îţi devin clare şi luminoase şi frumoase.

Ca de obicei m-am lungit cu scrisul. Sper să-ţi fie de folos modul în care am lucrat la acest seminar. Să realizezi că sufletul tău este unic, veşnic, valoros!

Cu drag în Domnul

V.